Nunta ciobanului care, de dor, a înviat

Nu ştim prea bine cât şi nici nu putem cuprinde în slăbiciunea "cărnii" cuvintelor noastre dimensiunile cosmice ale "Mioriţei". Şi nici nu credem că cineva, în afară de Creator, ne-ar putea defini pe noi, plenar, ca popor, în metafizica "Mioriţei". Cel mult ar repeta ce au spus alţii, ar frământa în alte forme cuvintele, ajungând să exprime până la urmă ceea ce nu se poate exprima, ci doar trăi: seninătate şi înălţare. Linişte şi lumină. Este ceea ce am simţit şi noi, într-o zi cu tăcute ninsori, la Soveja, unde plecaserăm să aflăm ce mai viază astăzi, acasă la ea, din nunta "Mioriţei".

Drumul de la Focşani la Soveja l-am călcat cu emoţia şi presiunea pe care le aşază pe inimă aşteptarea unei mult prea dorite întâlniri. Aproape că nici nu am simţit calea, săturându-ne privind frumuseţea jur-împrejurului ce ni se oferea prin geamurile microbuzului, ca nişte vederi ireale înrămate în sticla geamurilor. Un singur lucru ne-a făcut să tresărim, aproape de sat: primăvăraticul soare, întins ca un contoman (cojoc) la uscat peste dealurile cu frunziş putrezit, ce părea a fi alungat mai la vale răbufnirile orgolioase ale unei ierni îmbătrânite. Părelnică tresărire, amăgitoare surpriză, căci, până în seară, pământul se albi mai abitir ca-n decembrie, acoperit de neaua aşezată tăcut, liniştit, ca o litanie.

Şi-n această tulburătoare şi neaşteptată schimbare, aproape de miezul nopţii, aveam să trăim, din plin, o tainică minune: ninsoarea cu lună. Da, ningea de undeva anume şi dincolo de ninsoare lumina luna, ca o mireasă în nuntă, ca o rugăciune în altar, pace, înviere.

Şi-n clipele acelea, pe prispa casei lui Costică Dudu din Soveja, unde trăiam această stare, am văzut nuntaşii aievea şi mirele înviat din nunta "Mioriţei" urcând spre cer. Atunci am înţeles că orice încercare de a o cuprinde integral în spiritul uman nu este cu putere. Că

s-ar putea ca "Mioriţa" nici să nu fie zămislită de om, ci mai degrabă revelată lui prin logos, încă din clipa în care, aşa cum spunea basarabeanul Andrei Vartic, "românul şi-a adus Raiul acasă".

Necuvintele baladei şi tăcerile oamenilor

Dar ce a mai rămas, totuşi, până astăzi din "Mioriţa" aici, la Soveja? Aici unde, în dimineaţa de 11 martie 1846, Alecu Russo, exilat de domn în turnul Mănăstirii Soveja (pentru că ar fi atacat "orânduiala publică şi întocmirea ţării", cu piesa sa de teatru "Jignicerul Vadră"), după o noapte cu vânt năprasnic, se lăsa extaziat ascultând pentru prima dată balada "Mioriţei" cântată de "un lăutar venit să mă cinstească în pat cu un nou concert de fluier"?

Iată o întrebare pe care ţi-o pui, firesc, încă de-acasă, în timp ce-ţi aşezi în valiză lucrurile pentru drumul spre celălalt acasă, cel al "Mioriţei".

Ne-am aştepta ca pământul Sovejei să mustească de urme. Să ne întâlnim cu ciobani şi turme de oi coborând direct din baladă pe uliţele satului. S-o auzim chiar pe năzdrăvana mioară mărturisindu-ne şi nouă, în versuri cosmice, gândul ascuns al unor ciobani mai puţin ortomani. Sau poate să auzim lătratul câinilor mai bărbaţi şi cântecul celor trei fluiere, de fag, de os şi de soc, alinând pornirea ciobănaşului pe drumul necunoscut, dar acceptat al morţii, al iniţierii, al dobândirii nemuririi.

Dar, aparent, nimic din toate acestea nu mai există astăzi la Soveja. Aparent numai, căci "Mioriţa" e omniprezentă. În aer, în pietre, în pereţii caselor, pe crestele munţilor, în nepătrunsul văilor, în ninsoare, în paltini şi brazi, în lună şi stele, în hore şi nunţi, în morminte, pe trăiştile, desagii, chimirele sau pe cergile sovejenilor, dar mai ales în necuvintele baladei şi în tăcerile oamenilor.

Aceste "rostiri" îngereşti trebuie însă tălmăcite de cineva care le cunoaşte. Care le aude, le înţelege şi le mărturiseşte cu inima.

Pentru noi, la Soveja, au tălmăcit necuvintele baladei şi tăcerile oamenilor profesorii Florica şi Iulian Albu. Doi minunaţi dascăli octogenari care respiră viaţa în tainicul şi nemuritorul ritm al "Mioriţei".

La Soveja, "Mioriţa" se învăţa din leagăn

"Mioriţa" este ceva ce parcă nu are început şi nici loc de naştere. O rugăciune străveche zidită pe un cod de legi suprafireşti, adică un cod divin. Oricât de adânc ar scormoni cercetătorii în straturile ei, nu vor putea considera munca încheiată, pentru că iarăşi şi iarăşi taina din taină va naşte taină, ca o spirală, început şi sfârşit, din început şi sfârşit spre veşnicie. Şi parcă nici o exprimare în cuvânt a ei nu este mai clară, mai senină şi mai profundă ca rostirea tălmăcitorilor simpli, ce trăiesc evlavios, ca o liturghie, propria "Mioriţă" din marea "Mioriţă" a neamului românesc.

"Seara, după ce spun rugăciunea, spun şi "Mioriţa"", mărturisea în 1978 Sultana Tătaru, de 85 de ani, din Gemenea, Dâmboviţa; "Ciobanul a fost liniştit. Ştia că se duce cu nunta şi cu toate ale lui, ca şi cum ar trăi. De dor, ciobanul a înviat", credea Dochia Răileanu, de 18 ani, din Izvoarele Floreşti - Basarabia, în 1939.

"Eu am aflat "Mioriţa" chiar înainte de a fi destul de conştientă. Copil fiind, această trăire sovejeană mi-a fost cântec de leagăn. Ştiam "Mioriţa" când am început să mă ridic, din cântarea bunicii mele, care mă legăna cu ea", ne mărturiseşte doamna profesoară Florica Albu. "Pentru că trebuia să le vorbesc copiilor la şcoală despre "Mioriţa", am discutat cu bătrânii din sat şi am aflat un lucru uluitor: nici unul dintre ei nu putea să-mi spună de când anume se cântă în Soveja, pentru că fiecare o moştenea de la părinţi. La noi, copiii o învăţau încă din leagăn. Niciodată, aici, nu a fost şi cântec de înmormântare. În bocet însă se foloseau mici idei, fragmente, versuri din "Mioriţa", pentru că sovejenii, din moşi-strămoşi, au fost păstori. Şi "Mioriţa" este totuşi un cântec păstoresc. În zilele în care mamele, surorile, bunicile îşi aduceau aminte de cei plecaţi, cântau "Mioriţa" şi prin aceasta socoteau că iau parcă legătura cu ei", ne mai spune doamna Albu.

"La trei hotare", locul unde s-a născut "Mioriţa"

Şi totuşi, pentru domnul profesor Iulian Albu există un loc pe pământ unde s-a născut "Mioriţa". Şi acesta este, fără îndoială, numai Soveja. "Fiindcă aici există acest "triplex confinium" (graniţă triplă) unde s-au întâlnit păstorii din Muntenia, Ardeal şi Moldova. De altfel, şi Alecu Russo, în sejurul său forţat la Mănăstirea Soveja, afirmă acest lucru. După ce aude cântarea de la oltenii din sat, neştiind că lăutarii respectivi erau munteni aduşi de Matei Basarab pe moşia mănăstirii, spune că a auzit-o cântată şi de trăitorii din văile rucărenilor şi dragoslovenilor, locuitorii celor două sate ale Sovejei-Rucăreni şi Dragoloveni, ajunşi aici din Rucărul şi Dragoslavele, de dincolo de munţi, din Ţara Românească, în două-trei valuri în istorie. Descoperirea o consemnează în jurnalul său "Soveja. Jurnalul unui exilat politic", spunând că nu-i mai era frică de haiduci, de tâlhari din toate drumurile de întoarcere spre Iaşi, ci că această perlă, acest bulgăre de aur, va fi iarăşi "cufundat în tina necunoaşterii", ne mai spune domnia sa.

Profesorul Albu este de părere că "Mioriţa" s-a născut "din începuturile formării poporului român" şi "ea are la bază mai multe conflicte reale, nu numai unul incidental. Chiar noi avem un caz în Soveja. Cel al unui tânăr care, plecând în oierit în bugeacurile Basarabiei, nu s-a mai întors de acolo, căzând victimă unui conflict între păstorii din zona respectivă. Este vorba chiar de o rudă a lui Simion Mehedinţi, şi el om al Sovejei".

Şi, dacă tot s-a născut aici, i-am rugat pe cei doi minunaţi interlocutori să ne indice poate şi locul unde s-ar fi putut consuma un asemenea conflict.

"Există un asemenea punct geografic. Se numeşte "La trei hotare". Acolo s-ar fi putut petrece aşa ceva. Este un loc situat sub Muntele Clăbuc, cel mai înalt vârf de aici, din Munţii Vrancei. De pe acest vârf poţi să vezi bine şi în Transilvania, se poate privi spre Muntenia şi încoace spre Moldova", subliniază doamna Albu. Iar domnul profesor completează spunându-ne: "De aici, "Mioriţa" a ajuns întâi în Bălţile Brăilei şi Ialomiţei, de acolo, în Dobrogea, iar pe de altă parte, în sudul Basarabiei, a ajuns apoi în Ucraina, până dincolo de Bug. A ajuns şi în sudul Dunării, în Balcani, pe drumurile oilor. Aşa se şi explică prezenţa acestei cântări în Bulgaria, în Anatolia şi chiar în Crimeea".

Oamenii care pleacă la Domnul în… livadă!

Pentru familia Albu, "trezoriera" avuţiei spirituale a Sovejei, "Mioriţa", se identifică cu însăşi viaţa în care, uneori, încap şi regrete. De pildă, astăzi, milenara tradiţie a oieritului aproape a dispărut în comună. Dacă în 1949 aici existau 12.000 de oi, astăzi mai sunt doar 300. Tineretul s-a împrăştiat în cele patru colţuri ale lumii, vremurile au aşezat şi ele peste sovejeni mucegaiul vicisitudinilor, iar modernismul a făcut ca multe obiceiuri şi tradiţii să fie încet, încet uitate. Au rămas în schimb un anumit spirit, o anumită temeinicie a lucrului bine făcut, bazat pe muncă cinstită. "Sovejenii sunt unicul caz în ţară în care ei sunt oameni de munte, dar muncesc în câmpie, având mai multă mămăligă, pâine şi vin decât cei de acolo. Ca să ai 2.000 de locuitori şi 300 de absolvenţi de învăţământ superior, printre care şi un laureat al unui premiu naţional pentru fizică nucleară, o armată de medici, ingineri, geologi, profesori în toată lumea, este un alt lucru minunat. Noi, sovejenii, am fost ataşaţi de ideea de libertate, dar acum s-au stricat lucrurile din cauză că au plecat toţi", ne spune cu amărăciune domnul Albu.

La Soveja se trăieşte o anumită demnitate a vieţii, comuna fiind poate singura din ţară unde nu se cunosc cazuri de furturi. Aici, oamenii sunt luminoşi şi privesc cu o dezarmantă seninătate moartea, pentru că urmaşii ciobanului mioritic ştiu că nu vor muri niciodată. Cel mult, se vor muta în… livadă, cum îi spun ei cimitirului. Adică în grădina Raiului pe care la vremea începuturilor strămoşii strămoşilor lor l-au adus la ei acasă.

La Soveja a rămas şi nunta. Cea de pe pământ. Inconfundabila nuntă sovejeană, care durează aproape o săptămână, în hora căreia se pot vedea precis care sunt invitaţii mirelui, ai nunului, ai miresei, pentru că această horă are trei centre: mirii cu nunii, centrul socrului mic şi centrul socrului mare. Hora cu pasul ei special, unic în ţară, care se joacă pe stânga, nu pe dreapta.

Şi tot mai este ceva la Soveja care o leagă de trecut, dar o şi individualizează de restul ţării: graiul vrâncenesc, adică muntean, ca o oază lingvistică într-o lume moldavă.

Soveja şi conceptul celor cinci M-uri

Domnul Albu, cel ce spune despre sine că de vreo 65 de ani este "flaşnetarul Sovejei", crede mai mult ca orice că "Mioriţa" este vie şi prezentă aici şi că ea va dăinui în veac, ca o realitate în conceptul celor cinci M-uri: Mioriţa, Mănăstire, Mausoleu, Mehedinţi, Monument.

Dacă primele patru M-uri sunt realităţi istorice, ultimul M, adică Monumentul, este astăzi doar un frumos vis. Un proiect uriaş, pe care familia Albu l-a prezentat public încă din 1969. El se va numi "Monumentul mioritic - glorificarea spiritualităţii poporului român" şi va fi amplasat în zona în care se presupune că s-ar fi născut "Mioriţa", pe vârful Clăbucului. Monumentul va consta dintr-o uriaşă prismă triunghiulară din piatră, care va susţine o flacără vie, iar pe planşeul monumentului urmând să fie amplasate statuile celor trei ciobani mioritici, în straie specifice regiunilor din care provin. Pe prima faţă a prismei va fi săpat textul baladei, varianta Alecu Russo, iar pe următoarele două feţe vor fi înscrise personajele istorice emblematice ale românilor, de la regii predacici la cele ale Mileniului III. Ansamblul ar urma să cuprindă şi două arcade, pe una fiind scris numele monumentului, iar pe cealaltă, numele lui Eminescu, numeroase magazine de jur împrejur cu produse specifice românilor. Spre uriaşa construcţie ar trebui să pornească din toate zonele pământului românesc căi moderne de acces. Rămâne doar ca visul să fie transformat de cineva în realitate.

Ca nişte colăceri vestind nunta din ceruri

La fapt de seară, pornim prin ninsoare să găsim şi noi urme din "Mioriţa" sovejeană tălmăcită de soţii Albu şi M-urile conceptuale pomenite de interlocutorii noştri. Descoperim Mănăstirea "Naşterea Domnului", albită de nea, cu ruinele turnului în care a stat Alecu Russo. Mai sus, Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, iar în faţa primăriei, bustul lui Simion Mehedinţi. Fotografiem case vechi, cu zidurile ce tânguiesc şoptit un bocet, urme pe zăpadă, troiţe, fântâni...

Ajunşi acasă la gazda noastră, ne deschidem însemnările şi citim cele spuse de doamna Albu: "Mioriţa, ca şi Biserica, este a poporului. Ea este legătura dintre viaţă şi viaţă. Viaţa celor care rămân şi viaţa celor care s-au dus, pe firul acestei nunţi cântate în "Mioriţa"".

Ieşim din nou, la ceas de răscruce în noapte, ca nişte colăceri, să vestim măicuţei bătrâne nunta feciorului ei ce urcă spre ceruri în zbor, aşa cum o rostesc şi astăzi sovejenii: "Mătuşă, mătuşă,/ Noi nu

l-am văzut, /Dar am auzit/ Că el s-a-nsurat./ Daâ pe cine-a luat?/ Umbra codrului/ Şi-a pământului./ Şi-a avut nuntaşi/ Brazi şi păltinaşi/, Preoţi, munţii mari/ Păsări, lăutari,/ Păsărele mii/ Şi stele făclii./ Şi i-au dus cununa/ Steaua şi cu luna…"