Acum 50 de ani, în nordul Moldovei, tradiţiile şi obiceiurile de nuntă erau păzite cu credinţă şi devotament de bătrânii satului. Astăzi, doar cei în vârstă îşi amintesc cele mai importante secvenţe ritualice ale unei nunţi autohtone, pe când tinerii ignoră cu desăvârşire indemnurile bunicilor. Cu ajutorul acestora din urmă, am reuşit să reconstituim din amintiri, documente şi fotografii o nuntă tradiţională din Bucovina, de acum jumătate de secol.
„Straşnice nunţi mai erau pe timpuri tu, Ileană! Amu’ tradiţiile au cherit cu tătu’, tinerii nu mai ştiu a ţâne obiceiurile străbune“, spune cu părere de rău mătuşa Margareta, ascunsă de soarele munţilor la umbra unui mesteacăn bătrân.
„D’apăi, amu’ s-o teahuit cu tătu’ lumea asta la cap“, replică a lehamite tanti Ileana.
S-au găsit să sporovăiască într-o duminică pe la amiază, de dorul amintirilor, în Poiana lui Boiciuc, lângă apa Moldoviţei, locul în care limbile se dezleagă mai uşor, iar poveştile mai triste sau mai vesele umblă slobode de la o gură la alta.
„Iu, iu, iu, că repede mai fug anii iştea şi râd de noi de să prapadesc. Parcă ieri am fost şi noi mirese“, îşi aminteşte mătuşa Margareta cu ochii aruncaţi tocmai hăt, departe, pe dealu’ Vasile, în clăile de fân proaspăt cosit.
Femeile se întrec în a povesti obiceiurile nunţilor bucovinene cu peste 50 de ani în urmă, şi tare îmi place să le privesc şi să le ascult graiul molcom. Cu fiecare poveste întineresc şi se transformă în miresele de altădată, frumoase şi rumene în obraji.
Peţitul mirilor din Poiana lui Boiciuc
Povestitoarele nu apucă bine a se aprinde în iureşul cuvintelor, că sunt întrerupte de învăţătoarea din sat. Ilaria Puşcă ştie de la străbunica ei povestea mirilor din Poiana lui Boiciuc.
„Cine n-a auzit de Ileana şi Gheorghe Halip din Vatra Moldoviţei? Ileana, nepoata chiaburului Boiciuc, înfiată spre a-i moşteni sutele de hectare de pădure şi fânaţ. Ileana, aprigă femeie, huţulcă din părţile locului, încă din vremea când era fată mare cosea alături de bărbaţi, îngrădea clăile ca să nu fie mâncate de sălbăticiuni, plămădea cozonaci rumeni, cu vanilie şi rom, şi tare-i mai plăceau petrecerile“, îşi începe dăscăliţa povestea.
Când au mers părinţii lui Gheorghe, români din neam în neam, la casa Ilenei, în peţit, a fost o adevărată sărbătoare: s-a făcut masă bună, cu bucate, băutură şi jocuri învârtite din acordeon, de s-a adunat tot satul şi s-au veselit toţi alături de părinţi, rude şi viitorii miri.
Logodna, prilej de socoteli şi târguieli
Tot atunci, părinţii au „giuruit“ (n.r. promis) în faţa martorilor cât pământ şi câte animale vor primi tinerii, ca să pornească cu dreptul în viaţă. Au stabilit nănaşii, bucătăreasa, vătăjeii (n.r. cavalerii de onoare) şi druştele (n.r. domnişoarele de onoare), precum şi muzica şi data la care a avut loc nunta.
„Gheorghe, venit din părţile Marginei, era habotnic din fire. Îi râdea inima când a aflat atâta lărgime în stăpânirea lui şi nu s-a putut abţine să nu cinstească mulţimea adunată ca la urs cu holercă (n.r. rachiu) din cea mai bună“, continuă învăţătoarea Puşcă.
Ileana era fericită şi atât de frumoasă cu coroniţa din flori mărunte, albe, aşezată pe cap, de care atârnau panglici lungi multicolore, purtată aşa cum era obiceiul prin părţile locului şi în ziua nunţii, încât toţi ziceau că semăna cu o crăiasă a munţilor.
Petrecera de logodnă
s-a terminat târziu în noapte, când la lumina opaiţului un moşneag şugubăţ, nelipsit de la nunţile din sat, a unit mâinile mirelui cu ale miresei, le-a legat cu o năframă, şi a zis:
„Băgaţi bine de seamă amu, că nu e lucru de joacă aceasta. Să vă luaţi şi să vă ţineţi amu toată viaţa. Să cinstiţi pe bătrâni, să daţi sama părinţilor voştri şi să-i ascultaţi pe dânşii.“
Mirii invitau oamenii la nuntă
În prima zi de logodnă, tinerii se porneau să invite oamenii din sat la nuntă. Mătuşa Margareta nu îşi poate înfrâna amintirile şi recită sacadat:
„Bună sara, bună sara,
V-o poftit jupânu’ mire şi jupâneasa mireasă,
Şi socrii cei mari,
Şi vă poftim şi noi
Dacă aveţi gust şi bună plăcere,
Să veniţi la nuntă
Şi la pahar“.
„Aşe grăiau vătăjeii sâmbătă seara, înainte de nuntă. Aiasta era strigatura cu care invita lumea la nuntă. Cât timp ţinea logodna, mirii mereau din casă în casă la oameni şi stăruiau cu mult respect pe lângă dânşii să vină la nuntă. La naş trebuia să mergi de vreo trei-patru ori cu o sticlă de holercă şi un colac frumos. La fel se merea si la părintele“, spune dintr-o suflare mătuşa.
În Bucovina, este tradiţia ca naşii de cununie sa fie aceeaşi cu naşii de botez ai mirilor. Dacă se face nuntă mare, şi pretenţiile sunt la fel de mari, iar banii în pungă pe măsură, mirii îşi aleg cât mai mulţi naşi. Astăzi, ca şi în trecut, se poate ajunge la un număr record de 20-24 de naşi.
Costum tradiţional, veşmântul de sărbătoare al mirilor
Mătuşa Margareta spune:
„Frumuşăi mai erau mirii îmbrăcaţi în costum naţional. Mirile purta cămaşă, iţari, brâu de încins sau curea, cămeşe pe dedesubt, cusută pe pânză de casă. Mireasa era îmbracată cu un combinezon pe dedesubt, mai purta catrinţă şi bârneţ. La gât, îi atârna un tulpan (n.r. basma) mare, scump cât o vacă bună de lapte, pe care îl purta tot timpul nunţii şi cu care îşi înfăşura capul la nunta de a doua zi, cum se zicea atuncea. Din momentul aceala, cînd i se punea fetii baticul pe cap, era de-a fumeilor. Tulpanul era jucat şi strigat, se chiuia şi se striga de-ţi era mai mare dragul. Mirii erau încălţaţi cu opchinci cu aţă din lână înnodată, făcuţi din piele de porc.“
Până la cununie, mireasa trebuia să se îngrijească să coase mirelui şi socrilor veşminte noi, tradiţionale. Piesele mari de vestimentaţie erau lucrate cu mult timp înainte de femei pricepute. Cusătura (năcinală) se lucra manual şi era foarte dichisită. Viitoarea mireasă era ajutată de druşte, care coseau vătăjeilor năfrămile (simbolizau darul din partea domnişoarelor de onoare pentru cavalerii de onoare; o bucată de pânză, în patru colţuri, dintre care doar trei erau cusute) cu care aceştia îşi împodobeau beţele (făceau parte din arsenalul portului de nuntă) „închistrite“ (n.r. ornate) şi înfăşurate în mătase fină. Năfrămile erau folosite ca suport pentru colacul miresei sau în jocul vătăjeilor, un joc bărbătesc care se juca în curtea miresei, înainte ca mirii să meargă la cununie.
Drumul mirelui până la casa miresei
Mirele era însoţit de părinţi, rude, nuntaşi şi se îndreptau spre casa miresei, flancaţi de vătăjeii călări. Rolul acestora din urmă era unul bine definit: ajutau la organizarea petrecerii (în noaptea nunţii, cărau, serveau la masă) şi conduceau mireasa de braţ la cununie. Dacă distanţa până la casa miresei era mare, mergeau în căruţe de lemn, trase de caii cei mai frumoşi, pregătiţi de sărbătoare - împodobiţi cu canafi roşii la urechi, sau cu zurgălai, dacă era iarnă.
Odată ce mirele ajungea la casa miresei, druştele ascundeau mireasa şi trimiteau în întâmpinarea alesului o babă deghizată, urâtă şi însărcinată pe deasupra. Aceasta se tot ţinea după mire şi insista să o accepte de soţie, spre amuzamentul celor prezenţi. Mirele nu reuşea să scape nicicum de falsa mireasă decât în momentul în care i se dădeau câţiva „griţari“ (n.r. bani) şi o sticlă, două de „holercă cu sacarică“.
Jucatul zestrei
Tanti Ileana nu se lasă mai prejos şi începe să strige şi să chiuie să se audă în toată Poiana:
„Aşa-i mama cu feciori,
Îşi împle casa cu flori;
Dar mama care-i cu fete
Necăjeşte, face zestre,
Toată casa-şi pustieşte.“
Spune că pe vremea ei mirele trebuia să aibă casă, iar, ca fată, trebuia s-o „îmbreci“. Din lada de zestre a fetei nu aveau voie să lipsească ştergarele cusute, dantelele pentru cearşafuri, ţoalele, cuverturile, macaturile, covoarele de pereţi, ţoalele de petice.
„Perinuţi nu prea avem,
Că noi gâşte nu ţinem,
Noi şedem lângă toloacă,
Gâştele uliu le-ndoapă.
Scorţărele nu-s prea multe,
Că ni-s oile la munte.
Scorţărelu cel de buci
De puzderii abia-l duci.
S-o uscat alunele,
S-o gătit minciunile.
Daţi feciori, cu mâna-n ladă,
Că minciunile-s grămadă.“
Tanti Ileana nu conteneşte cu explicaţiile:
„Dacă mireasa era mai hâdă (n.r. urâtă), zestrea era mai bună. Masa miresei dura cam o oră. Numai spun că fiecare ştergăraş, scorţişoară din zestre se giuca, se chiuia şi se veselea lumea de numa-numa.“
Înainte de cununie, tinerii îşi cereau iertare în faţa părinţilor
După ce se juca zestrea, înainte de a merge la cununie, un gospodar cu tact oratoric spunea iertăciunea. Era momentul cel mai încărcat de semnificaţie, alături de slujba religioasă, moment care se mai păstrează şi astăzi. Părinţii sunt aşezaţi pe scaune, iar mirii, îngenunchiaţi în faţa lor, pe perne, ascultă cele spuse de bătrân:
„Mirii stau îngenunchiaţi
Cu ochii în gios plecaţi.
Dumneavoastră să-i iertaţi
Poate au greşit vreodată
Către mama, către tată!
Fata supără pe mama,
Poate fără să-şi dea seama,
Iar băiatul către tată
Mai răspunde câteodată.
Iară doamna soacră mare
Nu fie cu supărare!
Poate nora mai greşeşte până se obişnuieşte,
Îi trebuie multă răbdare să-mpace pe fiecare.
Soacra-i tînără şi-i tare,
Gura-i merge binişor, mai bate şi din chicior.
Dimineaţa-i mare sfadă.
Somnoroasă când se scoală,
Mai scapă pe gios o oală
Să vadă soacra ce face
De răcneşte ori se face.
……..
Să cânte şi să vuiască
Muzica mulţi ani trăiască
Şi să pornim cu Dumnazău la cununie.“
Viitorii soţi sărută mâna părinţilor, cântă muzica de jale, şi se ridică. Mireasa aruncă în cruce cu pâine şi sare în mulţime, să-i fie drumul deschis şi liniştit alături de alesul ei.
Cununia şi dansul miresei
Înainte de participa la slujba cununiei, mirii erau însoţiţi spre biserică de un întreg alai, precedat de muzicanţii care asigurau buna dispoziţie şi entuziasmul nuntaşilor. Mireasa, însoţită de vătafi şi flăcăi, era secondată de mirele, înconjurat de fete şi de druşte. În spatele lor urma mulţimea, în frunte cu socrii şi nănaşii. Vătafi călare chiuiau şi cinsteau pe cei care stăteau şi priveau cu gurile căscate de pe margini, vestind întregii comunităţi săteşti despre împlinirea ceremonialului.
Slujba religioasă dura o oră. Ileana îşi aminteşte că
„verighetele pe care le-o citit părintele le-am luat de la ţigani. Era un material care se păstra galben cât timp ţinea cununia. Bărbaţii mai monturoşi cum erau, trebuia să le poarte de grijă tot femeia, să le tot strângă inelul. Al meu o prăpădit inelul de când o gătit parintele slujba şi până la icoane, când să ne închinăm. Şi nu l-a mai găsit. Şi ne-am disparţât, n-am trăit. Trii luni am fost amândoi şi atât.“
Când li se puneau verighetele pe degete, mirele şi mireasa se călcau pe picior, crezând că astfel îşi vor putea asigura supremaţia în căsnicie. La înconjuratul mesei din biserică, în timpul ce se cânta „Isaie dănţuieşte“, câteva dintre nuntaşe, dimpreună cu naşii, aruncau bomboane şi grâu ca să le meargă bine mirilor în căsnicie. Tot într-o notă superstiţioasă, se desfăşura şi ritualul îngeraşulului cu lumânări, legat cu lanţ de sus, ca un candelabru. Babele mergeau şi-l analizau îndeaproape; dacă îngeraşul stătea drept, tinerii erau sortiţi unui trai bun, dacă nu, erau erau predispuşi certurilor şi neînţelegerilor.
După cununie, toţi se prindeau în dansul miresei, chiar, acolo, în faţa bisericii.
„Am făcut masa mare în patru camere, ca să nu înstrăinăm nimic de acasă“
„Ieşi afară, soacră mare
Ţi-am adus pieptănătoare
Şi te-a pieptăna pe cap
C-o bucată de lemn de fag.
Şi te-a pieptăna din plin
C-o bucată de lemn de-arin.
Şi te-a pieptăna frumos,
Cu păru smocuri pe jos.“
Cu voie bună şi multă veselie, astfel începea ospăţul mult aşteptat, nu înainte de a gusta, dimpreună cu mirii, din pâinea şi sarea servite de bucătăreasa şefă la intrarea în casă. Erau stropiţi de trei ori cu agheazmă şi cu boabe de grâu, să fie bogaţi şi sănătoşi. Tot atunci, mireasa primea de la vătăjei un colac, pe care îl rupea în patru şi-l arunca în cele patru părţi. Colacul miresei trebuia să fie foarte dulce, era rotund, rumen şi uns pe deasupra cu miere de albine.
La intrarea în sala ospăţului, soacra mică îi stropea pe toţi nuntaşii cu agheazmă, îi servea cu un pahar de băutură, şi le ura tuturor:
„Cele bune
Să s-adune,
Cele rele
Să se spele!“
„Noi am făcut masa mare în patru camere. Se spunea că nu trebuie să se înstrăineze nimic de acasă. Am avut fanfară din partea Ţării - tromboane care sunau şi se auzeau în tăti camerele, vioară, acordeon. Şi se zbenguiau gheţii oameni şi săreau...“, povesteşte amuzată tanti Ileana.
Special pentru marele eveniment, gazdele tăiau cele mai grase şi mai frumoase vite şi păsări din ogradă. Mâncarea era pe săturate şi foarte gustoasă, preparată din cele mai proaspete alimente. Se servea ciorbă de perişoare, friptură, cu pâine împletită de casă, iar ciorba de potroace se dădea a doua zi, când se făcea „întorsătură“ (după ce se odihneau, invitaţii continuau petrecerea a doua zi). Băutura se fierbea toată. Preferata nuntaşilor era „holerca cu sacarică“, combinată cu berea de casă, fiartă cu hamei sau orz. Bacarelele (prăjiturile) se coceau la „cuptior“, se făceau din untură de porc şi nu erau atât de diversificate ca în zilele noastre. Se serveau copturi cu bostan, pampuşte (gogoşi), foi cu mac şi brânză.
Strigăturile animau spiritul petrecerii
În timp ce dansau, bărbaţii strigau:
„Urâtă-i femeia mută
Care nu cântă la nuntă,
Nici nu cântă, nici nu joacă,
Numai şade şi se-ndoapă.
Da’ eu joc, şi beu, şi cânt,
Că de asta-s pe pămînt;
Că rachiul n-are câlţi
Să rămâie printre dinţi.“
Şi continuau:
„De-ar da Dumnezău ploiţă,
Să se facă o băltiţă,
Să se spele vătăjeii,
Că-s cu rapăn ca purceii!“
Când venea rândul femeilor, acestea nu se dădeau în lături să strige:
„Mireasă, mirele tău
La tăti le-a părea rău,
Numai mie îmi pare bine
C-a vine în sat cu mine
Ş-a mai da şi pe la mine.“
Închinatul paharului dulce şi furatul miresei
Oraţia pentru dar sau „închinatul paharului dulce“ era o improvizaţie, spusă de unul dintre nuntaşi, care se adresa mai întâi mirilor, socrilor, naşilor şi apoi nuntaşilor.
„Se închină doi tineri cu un cavaler de vin
Vinul de la Odobeşti
La pungă să te chipuieşti
Cât te lasă inima să dăruieşti...“
„Nuntaşii strigau în gura mare, să audă toată lumea, câţi bani dădeau. O samă, mai glumeţi, se mai giuruiau (n.r. promiteau), că le-a da mirilor o viţică, când a făta vaca, că le-a da o mieluţă. Spre seară, se aprindeau lămpile… nu era curent electric pe-atunci. Era mai întuneric, îi drept, dar nunta era tare veseloasă“, ţine să precizeze mătuşa Margareta.
Ca şi în zilele de astăzi, exista şi pe vremuri obiceiul cu furatul miresei:
„Tatăl meu a fost cununat cu Aritina lu’ Valerian şi i-o furat mireasa, şi când i-o adus-o, nu a mai vrut-o. S-o stricat nunta, s-o disparţit şi n-or trăit“, spune tanti Ileana.
Îmbroboditul miresei şi darul pentru socrii mari
După joc şi voie bună, urma îmbroboditul miresei:
„Nevăstuică tânără,
Cu tulpan de cânepă,
După ce-i îmbătrâni
Ti-i face cum îi pofti!“
Capul miresei era acoperit cu tulpanul pe care îl purta la gât tot timpul nunţii, iar mirelui i se punea pe cap pălărie. Socrii mari primeau, la rândul lor, straie noi de la noră:
„Soacră mare, vină-ncoa
Şi-i vedea ce-i căpăta;
O cămaşă cu altiţe,
Pânzătură-n nouă iţe;
Ş-un tulpănel (n.r. năframă) de satin,
Brâuleţ cusut cu fir,
Brâuleţ cu flori bătute,
Cu izvodul de la munte;
Catrincioară cu trei fire,
Să trăieşti cu nora bine.
Mărgeluşe la grumaz,
Ciuda la uşă s-o laşi.“
Finalul nunţii era marcat printr-o strigătură - semnalul oficial de plecare al alaiului:
„Hai să scoatem danţu-afară
Că-i destul de-alaltă-sară;
De când joc, aş juca iară,
De ce beu, aş tot bea iară,
De ce cânt, tot aş cânta
Şi pe la nunţi aş umbla!“
La o săptămână după nuntă, tinerii mergeau la „bisericit“, cu lumânările de la cununie, pentru a primi binecuvântarea preotului. Părinţii miresei pregăteau o masă mare, la care erau invitaţi naşii, socrii mari şi rudele apropiate, prilej de întărire a relaţiilor dintre familii.
„Tinerii nu se despărţeau aşa repede ca acum. Era ruşine. Răbdau“
Femeile povestitoare nu pot uita de respectul pe care îl aveau tinerii faţă de părinţi. Li se supuneau necondiţionat şi le respectau deciziile, chiar şi atunci când dorinţele lor nu coincideau cu cele ale bătrânilor.
„Tinerii nu se despărţeau aşa repede ca acum. Era ruşine. Răbdau“, spune mătuşa Margareta. Fata era bună de măritat dacă ştia să facă treabă în gospodărie şi la munca câmpului. Era regula că o fată este bună de măritat de la 20 de ani încolo.
„Nu te cununa preotul dacă nu erai mai coaptă. Barbatul era mai mult musafir acasă, femeile erau acelea care duceau greul în casă. El câştiga banii, iar dacă merea în crâşmă, trebuia să meargă femeia cu mâncare la el, ca să-i fie bine, să nu-l deranjeze cu nimic. Femeia era socotită ca rob. Făcea copii mai mulţi, câţi dădea Dumnezeu… şapte, zece, doisprezece. Credinţa era mai mare. Şi poate de asta era şi mai multă linişte decât acum“, încheie, cu experienţa ei de-o viaţă, tanti Ileana.
