O candelă aprinsă pentru neamul românesc în Ţara Sfântă

Sunt multe metafore prin care un pelerin sau un vizitator din ţara noastră poate descrie Aşezământul Românesc de la Ierihon. Precum o oază ortodoxă într-un deşert musulman, ceea ce au ridicat românii în cel mai vechi oraş al lumii este, pentru cei care cunosc Ţara Sfântă doar din cărţi şi fotografii, un simbol al paradoxurilor, însă pentru cei care ajung să calce pe urmele paşilor Mântuitorului, rămâne o mărturie vie a dragostei neamului românesc pentru Dumnezeu.

Prezenţa românească în Ţara Sfântă, „patria pământească a Mântuitorului Iisus Hristos“, este una firească, nu numai datorită numeroaselor danii pe care românii le-au făcut de-a lungul secolelor către Patriarhia Ierusalimului, ci mai ales pentru credinţa fierbinte a acestui popor, pentru neîncetata dorire de „adăpare“ de la izvorul din care s-au revărsat în lume cuvintele Evangheliei Fiului lui Dumnezeu şi de ascultare a chemării tainice a Ierusalimului pământesc de a pregusta din bucuria şi lumina Ierusalimului Ceresc.

Multe roade ale credinţei poporului român s-au arătat în Ţara Sfântă, locul din care s-au răspândit în acest pământ rădăcinile credinţei creştine, ca recunoştinţă pentru luminarea neamului românesc de acum aproape două milenii, dăruită de Hristos Domnul pentru rugăciunile Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, ale Sfântului Apostol Filip şi ale altor misionari creştini. Între aceste roade este şi Aşezământul Românesc de la Ierihon, un complex de clădiri, dar însufleţit de jertfelnicia şi dragostea credincioşilor români din ţară şi diaspora, care au reuşit să înalţe un aşezământ monahal ortodox într-un oraş palestinian.

Deşi este mai tânăr decât Aşezămintele Româneşti de la Ierusalim şi Iordan, primii paşi spre construirea unui Aşezământ Românesc la Ierihon s-au făcut încă din prima parte a secolului XX, când familia Samoilă Constantin şi Elena, stabilită în Ţara Sfântă în 1933, a dorit să ridice un paraclis pe un teren de 833 metri pătraţi, cumpărat de la nişte arabi. Însă lucrările pentru înălţarea unei biserici au început abia în anul 1999, precum a prezis Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, nevoitor în mai multe locuri din Ţara Sfântă şi egumen al Schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul“ de la Iordan, azi închis din cauza minării terenului situat în zona adiacentă graniţei Israelului cu Regatul Iordaniei. „Moş Dumitru îmi povestea că moş Constantin, tatăl dânsului, mutându-se în Ţara Sfântă, făcea prescuri şi pâini pentru mănăstirile «Sfântul Gheorghe» din Hozeva şi «Sfântul Gherasim» de la Iordan, ascultare ce presupunea mersul pe jos, timp de aproape o zi, de două ori pe săptămână, marţea şi joia. Într-un moment de taină cu Sfântul Ioan Iacob, moş Constantin i-a spus: «Părinte, nu prea avem timp de rugăciune cu ascultarea asta şi vreau să fac un paraclis mai mic acasă, unde să mă rog», iar Sfântul Ioan Iacob i-a spus: «Moş Constantin, nu e timp acum, va veni mai încolo», şi iată că s-a făcut mai mult decât un paraclis, adică ceea ce este de faţă“, a explicat protosinghelul Ioanichie Beschiu, preot slujitor la Aşezământul Românesc de la Ierihon încă de la înfiinţare.

„O mărturie vie a dragostei pe care o purtăm lui Dumnezeu“

După aproape şapte decenii s-au împlinit şi cuvintele Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, fiindcă, odată cu trecerea oraşului Ierihon în jurisdicţia palestiniană, oamenii providenţiali pentru ridicarea aşezământului au şi primit acordul autorităţilor pentru aceasta. „Tot ceea ce un ortodox posedă în Ţara Sfântă rămâne fie urmaşilor, fie grecilor, iar Moş Samoilă nu avea nici un urmaş. De aceea, în anii â90, venind la noi, în Elveţia, părintele Argatu (n.r.: arhim. Ilarion Argatu de la Mănăstirea Cernica) mi-a spus că neamul nostru merită să aibă un aşezământ românesc în Ţara Sfântă pentru ca românii să poată veni şi închina la Locurile Sfinte. Astfel, cu banii pe care dumnealui i-a strâns în ţară şi cu suma de bani pe care i-am dat-o, părintele Argatu a cumpărat locul ce i-a aparţinut lui Moş Samoilă. Dar, după cum m-a învăţat un avocat, proprietatea părintelui Argatu a trecut din nou în mâinile lui Moş Dumitru Samoilă, pentru ca apoi să o doneze dumnealui Bisericii Ortodoxe Române. De atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu lupta părintelui Ieronim (n.r.: arhim. Ieronim Creţu, Superiorul Aşezămintelor Româneşti şi reprezentatul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte, astăzi Episcop-vicar patriarhal) şi al altor oameni, lucrurile au mers bine încât astăzi avem un aşezământ foarte frumos“, a spus dr. Ioana Lăncrănjan-Popescu, doctor în ştiinţe medicale şi cercetătoare la Institutul Parhon din Capitală.

Cu ajutorul binefăcătorilor, menţionaţi mai înainte, dar şi cu al multor credincioşi din ţară şi al unor subvenţii acordate de statul român, au mai fost cumpărate terenuri învecinate, astfel încât totalul proprietăţii Aşezământului Românesc de la Ierihon a ajuns la 12.000 mp. Aşezământul cuprinde biserica mare cu hramul „Naşterea Domnului“ şi „Toţi Sfinţii Români“, două paraclise, clopotniţa, casa pentru pelerini şi egumenia, iar pe locul destinat Centrului de studii biblice, până la construirea acestuia, este amenajată o grădină de legume.

Planurile arhitecturale au fost realizate de prof. Sorin Ilie Vasilescu şi Horea Gavriş, de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti, iar lucrările de construcţie ale clădirilor aşezământului au fost executate de o echipă de muncitori condusă de ing. Constantin Teodorescu, iar apoi arhitecţi, ingineri şi muncitori din Israel, sub coordonarea voluntară a prof. ing. Constantin Vişan, au lucrat la realizarea decoraţiunilor şi finisajelor clădirilor, astfel încât Aşezământul Românesc de la Ierihon este astăzi „o perlă a arhitecturii româneşti“ în cel mai vechi oraş al lumii. „Ingineri şi muncitori din România, care munceau pe atunci în Israel, veneau în timpul lor liber pentru a lucra la Aşezământul Românesc de la Ierihon, şi aşa, cu dragoste, dăruire şi cu credinţa fierbinte a acestui popor român, pe care o manifestă la fiecare ocazie, s-a ridicat un aşezământ în care să se roage pentru ţara noastră şi poporul român şi să fie mărturie vie a dragostei pe care o purtăm lui Dumnezeu“, a mai spus Ioana Lăncrănjan-Popescu.

Viaţă ortodoxă într-un deşert musulman

În pofida faptului că oraşul Ierihon este unul musulman, relaţiile lor cu creştinii sunt paşnice. Chiar în vecinătatea Aşezământului Românesc se află o moschee şi, paradoxal poate pentru unii dintre noi, obişnuiţi doar cu prezenţa bisericilor ortodoxe, în timpul zilei se aude, pe lângă clopote şi toacă, glasul muezinului însărcinat să anunţe din minaret ora rugăciunii musulmane. „În Ţara Sfântă, cele trei mari religii, creştinismul, iudaismul şi islamismul, sunt de veacuri şi se îngăduie unii pe alţii şi, astfel, mărturisirea credinţei în Ierihon nu este nici o provocare, nici o ruşine sau înjosire, deoarece, eu preot misionar fiind, trebuie să fac misiune oriunde este o comunitate de creştini. Aici, sunt mai puţine cazuri de arabi convertiţi la Ortodoxie pentru că la ei legile sunt foarte aspre, iar dacă din familie soţul, soţia sau vreun copil se converteşte la altă credinţă, se poate ajunge chiar la crimă“, a subliniat protosinghelul Ioanichie Beschiu.

Cu toate că mulţi dintre arabi, evrei şi de alte credinţe s-au convertit la Ortodoxie, ei se manifestă discret şi rămân în taina lui Dumnezeu. Dar simpla prezenţă a unui locaş de cult ortodox într-un asemenea spaţiu multietnic şi religios înseamnă foarte mult. „În perioada când era război în Fâşia Gaza, a venit, plângând, o femeie musulmană ca să se roage în biserica noastră pentru cei trei fii ai ei la icoana Maicii Domnului, pe care o cinstesc şi ei, şi m-am bucurat foarte mult. Iar anul trecut, a venit un băiat care a spus că nu mai suportă religia lor, că vrea neapărat să treacă la creştinism şi să vorbească cu cineva. Eu, neştiind cum să procedez, pentru faptul că părinţii erau plecaţi la Ierusalim, iar explicaţii mai multe în privinţa credinţei nu sunt chiar aşa uşor de dat, l-am trimis la mănăstirea greacă „Dudul lui Zaheu“ din Ierihon, unde părintele stareţ de acolo ştie limba arabă. Dar ce s-a mai întâmplat apoi cu acel băiat nu mai ştiu“, a spus maica Evghenia Taşcă, responsabila Aşezământului Românesc pentru pelerini de la Ierihon.

În afara maicii Evghenia, mai sunt patru maici. Deşi foarte puţine în raport cu ascultările care trebuie împlinite: pregătirea hranei pentru grupurile de pelerini, curăţenie în cele aproape 50 de camere de oaspeţi, în afară de alte spaţii din cadrul aşezământului şi, nu în ultimul rând, să ţină şi rânduiala specifică unei mănăstiri, pe chipurile maicilor am văzut tot timpul bucurie. „Aşezământul este destul de mare, soborul nostru de măicuţe este mic, însă Dumnezeu pe toate poate să le facă, nouă să ne dea putere şi, când ştie că ne este greu, să ne trimită pe cineva. Sunt persoane care vin din ţară ca să ne ajute, fără să le cunoaştem, dar trebuie să le triem. Nu putem să aducem pe oricine pentru că, în primul rând, trebuie să ştim gândul cu care vine. Trebuie să vină cu credinţă şi să fie un om jertfelnic, să nu aibă alte gânduri, fiindcă, deşi nu am avut cazuri, se poate să vină tinere cu gândul ca să rămână pe aici, între arabi. Au fost persoane care au mai venit la voluntariat aici, pentru trei luni, cât timp este valabilă viza, dar după o lună au plecat. Ar trebui repartizate nişte maici aici ca să meargă treaba mai bine. Ne este şi nouă greu, fiindcă orice persoană nouă trebuie învăţată şi, după ce o formăm, pleacă şi apoi tot aşa. Zi de zi vin grupuri, grupuri de pelerini şi, chiar dacă nu stau la noi tot timpul, ne-am obişnuit cu ei şi ne e drag. Mulţumirea mea este să bucur pe celălalt şi vreau ca pelerinii care vin să se bucure că găsesc aici o rânduială de rugăciune. Aceasta mă interesează cel mai mult, pentru că, începând ziua cu rugăciunea şi terminând cu rugăciunea, ţinem rânduiala de la mănăstire şi astfel nu ne pierdem în lume“, a adăugat maica Evghenia Taşcă.

Prezent la Locurile Sfinte de 18 ani, protosinghelul Ioanichie Beschiu a întâlnit foarte mulţi pelerini cărora li s-au rezolvat multe probleme, venind să se închine la Locurile Sfinte, sau li s-au împlinit diferite rugăciuni. Un exemplu în acest sens este chiar părintele Ioanichie, care, fiind vieţuitor la Mănăstirea Slănic din judeţul Argeş, s-a rugat ca să vadă şi să împlinească vârsta Mântuitorului la Locurile Sfinte, rugă împlinită chiar în ziua în care părintele a împlinit vârsta de 33 de ani, slujind la Betleem cu actualul Episcop-vicar patriarhal, Ieronim Sinaitul. „Toată această perioadă cât am stat înveţi, în primul rând, să ai răbdare, deoarece fără răbdare nu poţi să faci nimic. Răbdarea este o mare virtute. Este ca şi cum ai pune o cărămidă la un locaş şi apoi se aşază celelalte. Am avut, ca fiecare dintre noi, bucurii şi diferite probleme, însă tot ce acumulezi le iei şi te închini la Sfântul Mormânt sau la Mormântul Maicii Domnului, la Ghetsimani, şi oricâte probleme ai avea, se produce o schimbare lăuntrică. Trebuie să mergi înainte şi să îţi porţi crucea pentru că, spune Mântuitorul, „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui“. Astfel, oriunde am fi, orice am face şi oricine am fi, dacă nu avem dragoste, nu putem face nimic, pentru că Dumnezeu este iubire“, a conchis primul preot slujitor de la Aşezământul Românesc din Ierihon, protosinghelul Ioanichie Beschiu.