Unul dintre cele mai vechi monumente ecleziale de acest tip, atestate în nordul Olteniei, biserica de la Grămeşti, judeţul Vâlcea, este o capodoperă a arhitecturii de lemn din a doua jumătate a veacului al XVII-lea. Marea ei valoare artistică e dublată de valoarea documentară. Lăcaşul ne transmite informaţii preţioase despre ştiinţa zidirii bisericilor de lemn în Evul Mediu muntenesc.
Din calea sa spre vestita Mănăstire Bistriţa, pelerinul creştin se poate abate puţin până în satul Grămeşti al comunei Costeşti, spre a cunoaşte un monument de arhitectură eclezială care, de-a lungul timpului, a suscitat din plin interesul istoricilor de artă şi al arhitecţilor.
Comuna Costeşti se află la 45 de kilometri distanţă de Râmnicu Vâlcea, la poalele Munţilor Căpăţânii. În partea de est a localităţii se înşiruie satele: Secăturile, Ciorobeşti, Pietreni şi Grămeşti, acesta din urmă fiind atestat încă de la începutul secolului al XVII-lea ca loc de refugiu pentru ardelenii ce cădeau victime ale prigoanelor confesionale din sudul Transilvaniei.
În 1935, într-un articol din Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, reputatul istoric Aurelian Sacerdoţeanu aprecia că biserica de lemn de la Grămeşti este cea mai veche dintre cele opt biserici ale comunei Costeşti, păstrată în forma iniţială. Mai mult, istoricul de artă Radu Creţeanu combătea ipoteza conform căreia biserica de lemn de la Mariţa ar fi cea mai veche din Vâlcea, conferind ctitoriei de la Grămeşti acest statut. Istoria monumentului, spre deosebire de a multor lăcaşe de închinare zidite din acelaşi material, e cunoscută din pisania originară, plasată deasupra uşii de intrare în pronaos. Încrustat în lemn, într-o elegantă caligrafie chirilică, înscrisul atestă că biserica a fost zidită „cu trudă“ de „arhiepiscopul şi mitropolitul chir Ştefan“, „în zilele lui Io Grigorie Voievod“, la anul 7173 (1664), primind hramul „Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu“. Aflăm din inscripţie şi numele pisarului: popa Stan, primul preot slujitor al Grămeştiului, cum se consemnează pe exteriorul unui zid: „Aicea jos zac oasele lui Dobrin Popescul tatăl popei lu Stan, carele au fost popă întăiu la această sf. biserică când s-au făcut“.
Descoperirea pisaniei originare a bisericii de la Pietrari-Angheleşti, ridicată la sfârşitul veacului al XVI-lea, apoi strămutată şi refăcută la 1655, plasează biserica din Grămeşti pe locul al doilea ca vechime între lăcaşele de cult ortodox de lemn din Ţara Românească. Ceea ce face, însă, unic monumentul eclezial de la Grămeşti este de data aceasta ctitorul, un înalt ierarh, mitropolitul întregii Ţări Româneşti în anii 1648-1668. Mitropolitul Ştefan I dăruieşte bisericii icoanele împărăteşti şi prăznicarele, astăzi dispărute, însă consemnate de istoricul Aurelian Saceroţeanu în 1935.
În biserica de la Grămeşti, de bună seamă o ctitorie reprezentativă, sunt înmormântaţi oameni de vază ai comunităţii locale, majoritatea lor preoţi sau rudele acestora. Pereţii exteriori ai lăcaşului îndeplinesc şi funcţia de „registru“ al deceselor, prin numeroasele inscripţii încrustate în ei şi care atestă numele celor trecuţi la Domnul. Acest detaliu e neobişnuit pentru bisericile din nordul Olteniei, subliniind încă o dată statutul special al monumentului.
Interesantă şi prin dimensiunile ei neobişnuit de mari pentru o biserică de lemn, cea de la Grămeşti a beneficiat de o atenţie deosebită de-a lungul vremii, astfel încât şi astăzi ea se află într-o bună stare de conservare. Restaurarea din 1938, cea mai importantă până în prezent, a fost realizată sub directa supraveghere a Comisiunii Monumentelor Istorice.
Măiestrită arhitectură sacră
În studiul intitulat „Monumentele Olteniei“, publicat în 1933, Virgil N. Drăghicescu aprecia că biserica de la Grămeşti este „un document pentru urmărirea fazelor prin care trece construcţia bisericilor de la peşterile munţilor, până la minunea Curţii de Argeş“. Vedem, aşadar, că lăcaşul prezentat are un rol important privind evoluţia arhitecturii sacre din Ţara Românească, indiferent de materialul de construcţie utilizat.
Cel mai probabil, meşterii ei aparţineau cunoscutului centru meşteşugăresc de la Târgu-Gânguleşti, aflat în apropierea Costeştiului. Cu mare măiestrie, ei au zidit o biserică de lemn diferită de altele de acest tip, pe de o parte prin dimensiuni, pe de alta printr-o structură complexă, cu inteligente soluţii tehnice şi arhitecturale.
Biserica e construită în tehnica îmbinării prin chertare, în coadă de rândunică, în cep şi prin fixare în cuie de lemn. Niciodată tencuită, ea şi-a păstrat aspectul originar. Lăcaşul se înalţă pe un soclu de piatră de sigă făţuită (un calcar extras dintr-o carieră din împrejurimi), înalt de 2,50 metri la pridvor şi de doar 0,40 metri la absida altarului. În felul acesta, accesul se face lateral, pe latura de sud, urcând pe o scară construită din acelaşi tip de piatră.
Uninavată, cu plan dreptunghiular, biserica are pridvor deschis, pronaos, naos şi un altar poligonal în cinci laturi. Pronaosul e despărţit de naos printr-un perete plin, din dulapi de lemn, în care e practicată doar uşa de trecere între cele două spaţii. Pereţii de nord şi de sud ai naosului sunt alcătuiţi din dulapi groşi de un lat de palmă, dintr-o singură lungime de grindă.
Sculptura decorativă şi pictura
Spre deosebire de alte biserici de lemn, ctitoria Mitropolitului Ştefan I este mai bogat decorată cu elemente sculpturale, îndeosebi în arhitectura pridvorului şi la exteriorul Sfântului Altar. Stâlpii pridvorului sunt ciopliţi în patru laturi, teşite la colţuri, şi au în partea de sus câte un mic capitel. Un brâu zimţat înconjoară întreaga construcţie, realizând în chip simbolic unitatea ansamblului. Frumos decorat este şi ancadramentul uşii de intrare în biserică, foarte lat, tăiat în formă de acoladă cu patru lobi şi încrustat cu motive decorativ-simbolice: rozete cu şase braţe, dinţi de fierăstrău, funie răsucită.
Biserica a fost odinioară pictată, cel puţin în interior, dar în prezent nu se mai disting decât vagi urme ale acesteia. În 1935 Aurelian Sacerdoţeanu publica inscripţia ce însoţea portretul ctitorului, astăzi dispărut: „Chir mitropolit Ştefan al întregii Ungrovlahiei“. Andrei Pănoiu menţionează în studiul „Pictura votivă din nordul Olteniei“ că, la Grămeşti, aceasta era realizată în tehnica temperei pe strat de tencuială.
Biserica de la Grămeşti deţine încă trei icoane vechi, autentice: Maica Domnului cu Pruncul, datând de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, icoana de hram cu scena Adormirii Maicii Domnului şi icoana cu Iisus Învăţător, aflată la altar. Frumoasa icoană a Maicii Domnului de acum aproape două secole şi jumătate păstrează preţioasa inscripţie: „Această sfă(n)tă şi dumnezăiască icoană s-au făcutu cu toată cheltuiala lui Lazăr di pă vale, Gheorghe zugraf, 7287 (1779)“.
Încheiem acest articol citându-l pe arhitectul Constantin Joja care făcea în lucrarea sa „Sensuri şi valori regăsite“ memorabila afirmaţie: „Arhitectura de lemn, printr-o inexplicabilă neînţelegere, a fost considerată întotdeauna ca mai puţin capabilă de monumentalitate, de expresie, de suport al mesajului naţional, de perfecţiune plastică şi de precizie stilistică. Prin plasticitatea materialului, printr-o mai îndelungată rafinare stilistică (...) arhitectura de lemn a căpătat în realitate (...) o supremaţie plastică asupra arhitecturii de piatră sau cărămidă“.
