„O chemare care îmi aduce bucurie”

Sunetele vibrante ale lemnului cheamă la rugăciune şi iertare: cu prima bătaie de toacă din ajunul duminicilor şi al praznicelor împărăteşti, credincioşii opresc lucrul şi încep a se primeni trupeşte şi sufleteşte pentru întâlnirea cu Hristos, de a doua zi, din cadrul Sfintei Liturghii. Privită ca un instrument muzical rudimentar, toaca desăvârşeşte menirea clopotului, formând împreună o „coloană a infinitului” care uneşte cerul şi pământul la ceasul rugăciunii. Cântecul de toacă strânge laolaltă copii şi tineri precum Ianis Costea, care a fost atras de glasul lemnului. 

Toaca se bate după rânduială, la mănăstiri auzindu-se mai des. Cei care primesc ascultare să dea glas lemnului au transformat această îndeletnicire într-o adevărată artă. De câţiva ani, în biserici şi mănăstiri sunt organizate în cadenţă concursuri dedicate copiilor şi tinerilor, băieţilor şi fetelor deopotrivă, care reliefează măiestria şi priceperea acestora, modulând în chip minunat tonul credinţei lor prin apropierea de Biserică şi de cuvântul lui Dumnezeu. 

La Mănăstirea Bucium din apropierea Iaşilor a avut loc, pentru al treilea an consecutiv, concursul „Bate toaca la Mănăstirea Bucium”, la care au participat copii şi tineri cu vârste cuprinse între 5 şi 18 ani, între care tânărul Ianis Costea, din Parohia „Sf. Dumitru”-Şcheia, județul Iași. Dacă la ediţia trecută el a câştigat locul I la categoria 9-13 ani, acum a luat premiul I la categoria de vârstă 13-18 ani: „La ediţia trecută am avut mari emoţii, dar din momentul în care am luat în mâini ciocănelele şi am început să bat, nu am mai simţit decât bucurie. Şi acum am avut emoţii, pentru că am concurat la o categorie mai mare”. 

De trei ani paracliser

Oricât de mult ar bate toaca, rar simte oboseala, pentru că o face din plăcere şi simte o chemare către aceasta. Ianis nu deţine cunoştinţe teoretice legate de muzicalitatea acestui instrument, nu l-a învăţat nimeni; ceea ce ştie el însă este că „trebuie să-mi placă sunetul pe care îl scot, să ţin ritmul”, iar pentru asta a urmărit zeci de filmuleţe pe internet. 

„În urmă cu trei ani am început să merg mult mai des la biserică, am văzut un băiat care bătea toaca şi sunetul acela a produs ceva, un efect asupra mea... nu pot spune în cuvinte. Baţi toaca, tragi clopotul şi chemi oamenii la rugăciune, este ceva special. Am văzut foarte multe filmuleţe pe internet, în special cu călugări care bat toaca, şi am urmărit la ei şi felul în care ţin ciocănelele, poziţia corpului, felul cum bat în lemn, ce ritm menţin, mai rapid, mai lent... Nu văd, de exemplu, nici o diferenţă între toaca fixă şi cea mobilă, poţi scoate acelaşi sunet la amândouă. Însă cu cât toaca este mai mare, cu atât trebuie să depui mai mult efort”, spune Ianis, acum în vârstă de 14 ani. 

De când a descoperit toaca la biserică, băiatul a început a bate acasă într-o scândură, până când bunica sa i-a povestit părintelui paroh Mihail Voroneanu de noua îndeletnicire a nepotului. „A învăţat de unul singur, iar după o perioadă de timp, bunica lui mi-a povestit de pasiunea sa şi m-a rugat să-l primesc să bată toacă la biserică. Acum este băiatul meu de altar. Doar Dumnezeu şi părinţii lui i-au îndrumat paşii şi e un fapt minunat cum a reuşit, iată, fără să fie învăţat de cineva, să-i fie apreciat talentul, obţinând chiar locul întâi la concursul de toacă de la Mănăstirea Bucium”, ne-a spus părintele Voroneanu.

Însă Ianis nu doar că bate toaca mai bine decât un adult, ci încearcă în fiecare zi să fie mai bun. „Se vede lesne că exersează şi acasă”, însă băiatul a început a-şi însuşi toată rânduiala bisericii. „Îi place la sfânta biserică, are dorinţa aceasta de a învăţa şi care este rânduiala, de multe ori Vecernia o fac doar cu el, citeşte de unul singur Vecernia, iar pe mine nu poate decât să mă bucure un astfel de copil care este şi curajos, dar şi smerit”, subliniază părintele Mihail. 

Cu tatăl plecat la muncă în Germania, Ianis îşi ajută, după puteri, mama în gospodărie, mai ales că bunicul s-a mutat la Domnul de câţiva ani, iar el a rămas acasă cel mai mare dintre fraţi, stâlpul casei. Dar îşi găseşte timp să bată toaca zilnic, uneori şi câte două ore pe zi, iar pe măsură ce se apropie concursul, chiar mai mult. 

Cu recunoştinţă vorbeşte şi Ianis despre apropierea de Dumnezeu. „Părintele m-a luat la sfânta biserică, am intrat în Sfântul Altar şi de trei ani sunt, cum se spune, paracliser. Familia mea merge la biserică, mergem împreună şi ne simţim bine”, descrie Ianis în cuvinte puţine şi cât se poate de simplu dragostea pentru Dumnezeu. 

Revenind la pasiunea sa de a bate toaca, Ianis subliniază că acest lucru este pentru el „o chemare care îmi aduce bucurie”, aşa cum tot bucurie i-a adus un om din sat care i-a confecţionat o pereche de ciocănele potrivite pentru un sunet mult mai frumos.

Felurite toace, aceeaşi chemare la rugăciune

În mănăstiri se folosesc trei tipuri de toacă: cea manuală sau toaca de mână (cu care se înconjoară biserica), toaca mare (amplasată de regulă sus, în clopotniţă) şi tochiţa (sau toaca de fier). 
Toaca este confecţionată de obicei din lemn de paltin, care are o rezonanţă mai mare, tot pentru rezonanţă scândura este prevăzută cu trei sau patru găurele dispuse în formă de cruce. Ciocanele sunt confecţionate dintr-un lemn de esenţă mai tare, precum nuc, fag, paltin sau salcâm, cele mai bune fiind cele bombate, de mărime şi greutate convenabile, nici prea grele, nici prea uşoare.

În ciuda faptului că toaca este un instrument muzical rudimentar, ea oferă neaşteptat de multe posibilităţi de variaţie a sonorităţii sub aspect melodico-timbral, după cum afirmă cercetătoarea Constanţa Cristescu în cartea „Chemări de toacă - Monografie, tipologie şi antologie muzicală”. Acest fapt a fost remarcat şi de etnomuzicologul şi folcloristul Tiberiu Alexandru, care afirmă că „sonoritatea obţinută pe diferitele porţiuni ale scândurii, împletită cu ritmul felurit în care e lovită, este surprinzător de bogată după cum a subliniat cercetătoarea în ampla sa lucrare dedicată toacei”.