Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj O clipă de tainică împlinire la Mănăstirea Călugăra

O clipă de tainică împlinire la Mănăstirea Călugăra

Un articol de: Dumitru Manolache - 23 Apr, 2015

„Dumnezeu nu ne dă după credinţa noastră, ci după dragostea Lui“, ne-a mărturisit părintele arhimandrit Casian Oniţa, stareţul Mănăstirii Călugăra, din judeţul Caraş-Severin, la ceas târziu din noapte. Abia în zori, când am coborât la poalele pădurii argintate de o ninsoare târzie rătăcită prin munţi, am înţeles adâncimea cuvintelor lui şi semnificaţia urcuşului ce ne-a purtat în taină. Căci, precum drumul parcurs de cuvioşia sa de la „Peştera Sfântului Andrei“ până la mănăstirea de aici, de sub „Stânca Rolului“, şi urcuşul tăcerii noastre a fost răsplătit, după dragostea Domnului.

Petreci uneori momente când prin orice cuvânt rostit risipeşti unicitatea clipei. Iroseşti nepreţuitul trăirii unei deplinătăţi a împăcării cu tine, cu lumea, cu cerul. O asemenea împlinire am dobândit la Mănăstirea Călugăra, din Episcopia Caransebeşului, despre care ar trebui să vorbească doar tăcerea noastră. Dar cum o asemenea clipă trebuie împărtăşită frăţeşte, ca să se desăvârşească pe sine, încercăm a o rosti după priceperea cuvintelor noastre.

Cântecele îngereşti din stâncă

Dacă o ninsoare rătăcită prin văgăunile munţilor nu ar fi bătut în ţinte de argint pădurea de la Călugăra în plină primăvară, poate nici unicitatea clipei trăite acolo nu s-ar fi înfipt cu atâta stăruinţă în inimile noastre. Şi nici noi nu am fi fost copleşiţi de frumuseţea ei, de lumina şi mai ales de taina care o învăluie. Căci, la Călugăra, şi istoria, şi urcuşul până la mănăstire, şi cascada care îi spală coasta, şi biserica, şi pădurea, şi Stânca Rolului, la poalele căreia s-a ridicat locaşul, şi respirarea naturii sunt taină.

Locul este considerat sfânt de sute de ani. O mănăstire veche ar fi fost aici cu mult înaintea acesteia. Dar, la 8 iunie 1830, ciobanul Iancu Cârşovanul, rătăcind cu caprele în munte, a auzit cântări bisericeşti venind de undeva din adâncimea pădurii. La 8 iulie 1858, teologul Alexie Nedici din Ciclova Montană a ascultat şi el în genunchi cântările dumnezeieşti venite din interiorul unei stânci. Mihai Nafir şi Ilie Strâmbei din Oraviţa, în vinerea dinaintea Floriilor anului 1859, cercetând stânca din care curgea un izvor, au descoperit peştera în care se nevoise un sihastru, Altarul de piatră, o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, câteva obiecte bisericeşti şi moaştele pietrificate ale pustnicului. Lărgirea grotei a făcut ca aceasta să se prăbuşească. Pe locul ei, cu mari eforturi, credincioşii au ridicat în 1861 biserica actuală a mănăstirii, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“. De atunci istoria locului, cu realizările şi încercările vremurilor, cu minunile şi vindecările miraculoase ale icoanei Maicii Domnului, a adâncit lucrarea lui tainică. În acest univers sacru am poposit şi noi la ceas de Vecernie pentru a afla taina din tăcerea Văii călugărului.

Locul care sfinţeşte omul

După slujba de seară şi Pavecerniţa, slujite în lumina unor cântări îngereşti, l-am cunoscut pe părintele arhimandrit Casian Oniţa, stareţul mănăstirii, monah crescut în duhul Rohiei, ajuns aici pe un drum simbolic, cu pornire din locul de început al creştinismului nostru: „Peştera Sfântului Andrei“, din Dobrogea străbună. „Drumul spre Călugăra s-a făcut cu rânduiala Bunului Dumnezeu. Am crescut în munte la Rohia, de unde am ajuns la «Peştera Sfântului Andrei», iar de acolo în Banat, tot în munte. Mănăstirea aceasta, trecută prin vămile timpurilor, avea nevoie de o revigorare. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să facem, credem, lucrul acesta. De aceea, drumul pomenit a fost o cale frumoasă a slujirii, a ascultării, presărată cu multe încercări. Dar bucuriile au fost mai multe. Suntem opt vieţuitori: şase călugări, un rasofor şi un frate. Ne nevoim aici în tăcere. Nu avem pământ, nu avem animale, dar nu ne lipseşte nimic. Se vede mâna lui Dumnezeu în toate. Nu spun că este o pustie aici, pentru că suntem cercetaţi de multă lume. Au început să vină chiar şi din Serbia credincioşi, mai ales în Postul Mare, când în fiecare vineri facem Sfântul Maslu. Frământările cu care vin creştinii către noi sunt diverse şi apăsătoare. Dar cele mai grele sunt ruperea de Dumnezeu şi ieşirea din sine. Există o vorbă în popor: omul sfinţeşte locul. La Călugăra e invers: locul sfinţeşte omul. Există aici icoana Maicii Domnului, care îşi face simţită prezenţa în fiecare zi. Se petrec minuni şi vindecări, chiar dacă nu sunt pe măsura credinţei omului. Dumnezeu nu ne dă după credinţa noastră, ci după dragostea Lui. Ca vieţuitor în această mănăstire, mărturisesc că în fiecare zi, aici, Maica Domnului este prezentă, într-un fel sau altul. Şi nouă, şi celor care ne trec pragul, ea are grijă să ne arate pe ce cale să o apucăm şi cum să ne păstrăm credinţa, bombardată din toate părţile“, mărturiseşte părintele arhimandrit.

Apoi, cuvioşia sa ne-a vorbit despre cascada care curge prin curtea mănăstirii, şi ea taină din taina cea mare a locului. „Oamenii au ajuns la stânca din care se auzeau cântări sfinte mergând pe firul cascadei. Aşa au descoperit grota. Dar apa cascadei poartă în ea mult mai mult decât ceea ce vedem. Avem mărturii scrise că mulţi s-au tămăduit cu ea. Apa aceasta este încărcată de rugăciunile pustnicilor care au trăit prin peşteri şi prin munţii de aici. A fost loc liniştit, preferat de ei. Iar cel care s-a nevoit în peşteră a venit, se pare, dintr-un alt munte: Muntele Athos, aducând cu el icoana sfântă a Maicii Domnului. Şi ştiţi că în 1917, timp de o săptămână, s-a încercat restaurarea ei, însă vopseaua cu care era repictată cădea în fiecare zi de pe ea?“

Un sfat despre tăcerea vorbitoare

L-am întrebat pe părintele arhimandrit ce-l întreabă sfântul necunoscut din peşteră pe contemporanul nostru. „Într-o apoftegmă din Pateric se spune că trei ucenici mergeau la Avva Antonie. Doi dintre ei îl tot întrebau despre mântuire, iar al treilea tăcea. Şi, la un moment dat, sfântul îi spune acestuia: «Dar tu nu întrebi nimic?» Iar ucenicul i-a răspuns: «Mie îmi este destul să te văd». De aceea eu cred că sfântul de aici nu întreabă nimic, doar mijloceşte“, mi-a răspuns cuvioşia sa. „Sunt foarte multe întrebări de pus omului contemporan. Hristos ne cheamă astăzi la foarte multă râvnă misionară, care nu trebuie «spusă» neapărat cu gura, ci cu fapta. Cu inima. Iar noi, slujitorii Lui, trebuie să le arătăm oamenilor ce avem în inimă. Şi lucrul acesta nu-l rostim cu gura. Pusticul nostru nu cred că întreabă, dar cred că se roagă cu foc. E nevoie de rugăciune în tăcere şi de atitudine. Mi-a plăcut foarte mult un cuvânt al părintelui Nicolae Steinhardt. Chiar astăzi l-am citit: «Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi».

Iată cuvinte care se potrivesc de minune zilelor noastre. Biserica lui Hristos nu o vor birui porţile iadului, indiferent de ce se va ridica, de ce este pornit împotriva ei! Dar o parte din problemele noastre se rezolvă rugându-ne, iar alta luând atitudine. Trebuie să avem înţelepciunea să cerem de la Dumnezeu să ştim când să tăcem şi când să vorbim. Sau, cum spune Fericitul Augustin: «Luptaţi ca să învingeţi, învingeţi ca să vă încununaţi, dar fiţi smeriţi ca să nu cădeţi!» Acesta este sfatul meu, ca duhovnic, pentru toţi cei care ajung aici şi ne cer ceva, pentru cei care nu ajung la mănăstire în fiecare zi şi care poate nici acasă nu se pot ruga aşa cum ar trebui, dar care speră la această tăcere vorbitoare. La această tăcere de atitudine“, ne mărturiseşte părintele stareţ.

„Tăcerea omului este minunat de ascultat“, spunea scriitorul britanic Thomas Hardy. Punem punct acestei rostiri, sperând ca din tăcerea noastră „vorbitoare“ şi din marea tăcere a tainei de la Călugăra, dumneavoastră, cititorii, să aveţi ceva… minunat de ascultat.