Dacă viaţa omului pe acest pământ ar fi de un singur an, bătrâneţea ar fi, păstrând proporţiile, anotimpul omătului şi al frigului, ar fi iarna acestui trai vremelnic. Un vechi proverb spune însă că ghioceii care apar la tâmple odată cu bătrâneţea vestesc primăvara unei alte vieţi. 23 de bătrâni de la Aşezământul „Acoperământul Maicii Domnului“ al Parohiei Precupeţii Vechi din Capitală pregustă zilnic nădejdea acestei primăveri şi bucuria comuniunii nepieritoare. Pentru ei întregul an se oferă ca o continuă primăvară.
În prag de primăvară, pornim să aflăm poveştile acestor bătrâni, să le ascultăm ofurile şi bucuriile. Majoritatea au ajuns aici în urma unor întâmplări nefericite: fie şi-au pierdut casele în urma unor procese juridice, fie au fost trimişi aici de către propriii lor copii pentru că nu-i mai puteau îngriji sau, pur şi simplu, pentru că nu-i mai doresc. Au aflat totuşi adăpost şi alinare în căminul care funcţionează de mai bine de opt ani sub tâmpla Bisericii „Duminica Tuturor Sfinţilor“ - Precupeţii Vechi, aflată la intersecţia străzilor Mihai Eminescu, Toamnei şi Precupeţii Vechi. În această microlume ctitorită şi permanent animată de familia preotului Gheorghe Tudor, nu doar că au aflat odihnă bătrâneţii lor, ci au găsit şi un nou sens al bătrâneţii, acela de primăvară în Hristos. „Cei 23 de bătrâni găzduiţi la noi sunt consideraţi ca făcând parte dintr-o familie mai mare: familia parohiei noastre… familia noastră. Când sunt aduşi aici de familie, vedem pe faţa lor multă tristeţe, crispare, dar după câteva săptămâni încep să se obişnuiască şi să înţeleagă că aici este casa lor, iar această stare de tristeţe dispare încet-încet. Cei care nu au locuinţă vin aici însă cu multă bucurie şi se simt protejaţi. Cu toţii se obişnuiesc uşor, pentru că vin la sfânta biserică, se spovedesc şi se împărtăşesc în toate posturile sau de câte ori simt nevoia. Faptul că participă împreună la rugăciune şi la slujbe îi ajută să se unească mai mult între ei ca şi comunitate. Cei care se pot deplasa în sfântul lăcaş pentru sfintele slujbe se întorc de acolo cu zâmbetul pe buze şi înţeleg că aşezământul social este o şcoală de pregătire a ultimului drum pentru mântuirea sufletului lor“, ne-a mărturisit părintele paroh Gheorghe Tudor în strâmtul său birou din căminul de bătrâni. De ce atât de strâmt? Aveam să aflăm mai târziu de la una din bătrânicile de aici!
Povestea acestui aşezământ a început în 1999, când aici se afla doar o cantină socială unde serveau masa 80-90 de persoane nevoiaşe. Când la uşa preotului paroh au bătut câteva persoane care au rămas fără adăpost, a apărut ideea unui aşezământ social. Astfel, la Parohia Precupeţii Vechi s-a reuşit cu neprecupeţite eforturi ca doar în câţiva ani o idee spontană să devină o realitate durabilă. În 2005, vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, împreună cu Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, au sfinţit noul aşezământ, care avea la început doar 8 camere, 2 grupuri sanitare, spaţii gospodăreşti, o bucătărie şi o sală de mese. Imediat după sfinţire au început lucrările la al doilea tronson al căminului, finalizate la scurt timp, cu sprijinul Primăriei sectorului 2 al Capitalei. La ora actuală, aşezământul social are 13 dormitoare, 11 grupuri sanitare, un cabinet medical, o sală de protocol şi o sală de mese, un atelier de pictură şi unul de croitorie.
Din 2005 până în prezent au fost găzduiţi aici aproape 100 de bătrâni. În biroul părintelui paroh sunt ţintuite pe unul din pereţi graficele cu programarea parastaselor pentru cei trecuţi la Domnul şi cu zilele de naştere ale celor găzduiţi în aşezământ, pentru a-şi primi în fiecare an bine-meritatul tort (unii au atât de mulţi ani, încât, uneori, costul lumânărilor aproape că îl depăşeşte pe cel al tortului!).
Dragostea tinerilor încălzeşte sufletele bătrânilor
Fiecare zi în aşezământul de la Precupeţii Vechi are tipicul ei. Deşteptarea este la ora 7:00. Fiecare îşi face rugăciunea în cameră, după care se întâlnesc cu toţii la ceaiul de dimineaţă, urmat de o întâlnire cu unul dintre angajaţii sau voluntarii căminului, care le citeşte din Pateric sau din Vieţile Sfinţilor. Masa de prânz e la ora 13:00. Urmează consultul medical sau, la nevoie, şedinţe de terapie la cabinetul medical. Cei care doresc se pot plimba prin parcul aflat lângă biserică sau, însoţiţi de un angajat, în alte parcuri din Bucureşti. O parte din ei vin în sala de mese pentru a viziona împreună la televizor emisiunile preferate sau ştirile. Alţii merg în vizită la cei care nu se pot deplasa pentru a socializa sau pentru a-i ajuta după cum pot şi ei. Cei mai înzestraţi dintre ei în cele ale culorilor merg în atelierul de pictură unde, sub îndrumarea a două pictoriţe, realizează felicitări şi mărţişoare pe care şi le oferă reciproc, ouă încondeiate în perioada pascală sau pictează pe vase de ceramică. „Pentru ei aceste activităţi reprezintă o delectare, o odihnă a sufletului şi a minţii totodată; este o preocupare care îi face să iasă din acea stare de rău în care îi găsim uneori, deoarece, de multe ori când mergem la ei în camere, îi aflăm privind în gol, gândindu-se probabil la ce au lăsat ei în urmă“, ne-a spus părintele Gheorghe Tudor. De asemenea, micul paraclis al aşezământului este permanent deschis pentru cei care vor să se roage. Masa de seară îi adună iar împreună, după care fiecare îşi urmează „pravila“ personală în camera sa.
Există şi zile în care se bucură de activităţi speciale. Părintele diacon Georgian Tudor este cel care reuşeşte să contrazică mitul conflictului dintre generaţii, aducând împreună, în clipe de caldă comuniune, tineri din parohie sau de la alte biserici şi bătrânii casei. De Crăciun se colindă unii pe alţii, de Paşti ciocnesc câte un ou roşu în numele lui Hristos Cel înviat, iar în timpul anului tinerii revin cât pot de des cu daruri sau pur şi simplu cu bine-venite vorbe de mângâiere. Pentru bătrânii care se pot deplasa sunt organizate periodic pelerinaje la mănăstirile din jurul Bucureştiului, ieşiri în aer liber, la operă sau la teatru, sau alte activităţi recreative.
„Se vede minunea Bunului Dumnezeu cu acest aşezământ social“
Părintele paroh povesteşte cu drag despre cei 23 de bunici care l-au „adoptat“, dar se citeşte în ochii lui o discretă nerăbdare de a ne face cunoştinţă cu ei. Ieşim aşadar din birou şi intrăm în camera vecină. La marginea unui pat înfofolit în pături, o bătrânică citeşte dintr-o carte de rugăciuni. Tresare şi ne priveşte cu ochi blânzi şi senini. Se numeşte Elisabeta Andreescu şi are 82 de ani. A fost merciolog de profesie, dar a rămas fără casă la o vârstă la care nu mai avea putere de a munci pentru a avea una nouă. A găsit însă adăpost şi mângâiere în acest aşezământ. „Este al optulea an de când sunt aici. Cel mai mult îmi place aici Maica Domnului şi faptul că biserica e lângă noi. De câteva luni ajung din ce în ce mai greu la biserică, dar, în schimb, încerc să îmi fac rugăciunile aici, pentru că fără rugăciune nu pot să trăiesc“, mărturiseşte Elisabeta. Are, se pare, acest exerciţiu din tinereţe, când în fiecare zi, fără excepţie, mergea şi se închina la Mănăstirea „Radu Vodă“ sau la Schitul Darvari. Camera ei seamănă mai mult cu o chilie de mănăstire. Este foarte mândră de modul în care a însufleţit-o cu icoane, deşi se simte jenată de faptul că părintele paroh şi părintele diacon au modificat zidul şi şi-au micşorat biroul pentru a-i face mai mult spaţiu în cameră şi o ieşire la balcon. „Ei spun că au spaţiu şi că stau bine, dar eu ştiu că stau înghesuiţi!“, spune Elisabeta cu regret în voce, dar oarecum onorată de gestul de sacrificiu pe care l-au făcut părinţii pentru ea. Ieşim din camera ei şi colindăm, împreună cu părintele Gheorghe Tudor, toate încăperile aşezământului. Bătrânii cărora le călcăm pragul ne privesc unii puţin nedumeriţi, alţii cu o bucurie spontană.
Ajungem în sala de mese unde s-a mutat, temporar, atelierul de pictură. Aici, patru bătrânici, împreună cu doamna preoteasă Florina Tudor, care este şi administratorul aşezământului, pictează modele înflorate pe căni de ceramică, ce urmează a fi vândute pentru o minusculă parte din datoriile lunare de administraţie a căminului. Nu e greu deloc să îţi dai seama cât este de dificil să întreţii un aşezământ atât de mare, cât de multe ai de făcut cu un minim de resurse. Cu toate acestea, lucrurile merg suficient de bine încât toată lumea să fie mulţumită. Părintele paroh consideră că este o minune continuă: „Nu ştiu dacă mă credeţi, dar parcă nu noi facem lucrul acesta… se vede minunea Bunului Dumnezeu cu acest aşezământ social! Funcţionăm de 8 ani şi tot ne gândim că sunt foarte multe spitale şi cămine de bătrâni care s-au închis pentru că nu au mai avut posibilitate de întreţinere. Bunul Dumnezeu totuşi nu ne-a lăsat! Maica Domnului ne-a sprijinit de fiecare dată. Au fost situaţii foarte dificile peste care am trecut. De exemplu, trebuia să achităm factura de gaze în două-trei zile şi ne tot frământam că ne vor debranşa sau că intrăm pe luna următoare cu datorii duble, dar Maica Domnului nu ne-a lăsat şi ne-a trimis câte un om, pe care poate nici nu l-am cunoscut înainte, şi ne-a ajutat ca să putem achita factura. Sau au fost situaţii când frigiderul şi depozitul erau aproape goale şi a trimis Dumnezeu oameni care ne-au bătut la poartă şi ne-au adus alimente pentru o zi, două sau chiar pentru o săptămână. Cam aşa ne descurcăm! Noi nu avem bani niciodată şi nici alimente pentru perioade lungi de timp, dar apar tot timpul!“, mărturiseşte părintele celor 23 de suflete aflate la cea de-a patra tinereţe.
Deşi nu avem nici măcar o treime din vârsta unora dintre ei, am plecat din casa lor purtând în suflete o tinereţe parcă mult mai tânără decât a noastră, mai proaspătă şi mai vie. Am învăţat încă o dată că nu ai nevoie de puterea trupului şi nici de propriii tăi pereţi ca să priveşti cu optimism spre viitor, chiar dacă acesta pare a semăna cu ultimele fire de nisip dintr-o clepsidră.
