Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj O incredibilă poveste de viață cu final fericit

O incredibilă poveste de viață cu final fericit

Un articol de: Dumitru Manolache - 14 Feb, 2017

Plămădirea unui copil aduce în rânduială familia. Nenăscu­tul din pântecele mamei res­taurează cuplul vindecân­du-l, recuperându-i speranța, proiectându-i viitorul ca un obli­gatoriu exercițiu de supra­viețuire verticală. Și toate, pentru că viața înseamnă Dumnezeu. În fața acestui adevăr, orice nepricepere, rătăcire, nedreptate, îngenun­chere ori necurăție se surpă. Iată lecția pe care teribila po­veste de viață a soților Elena și Florea Olteanu o oferă vieții înseși. Intrați în rânduiala Bise­ricii, ei i-au simțit din plin sprijinul și filantropia.

Ninge în mărginimea Ploieștiului cu fulgi mari, ca un acord de pian. Intrăm pe o străduță și ne oprim în fața unei troițe ce abia se mai vede prin ninsoare. Peste gard, din zăpadă, răsare o căsuță cu streașina trasă peste ferestre ca un cozoroc. Aici, în acest tăcut cartier al orașului, trăiește familia Elena și Florea Olteanu, împreună cu cele două fiice ale lor, Teodora-Zamolxia și Maria. Am venit la ei însoțiți de doamna preoteasă Geanina Joița, asistent social al Protoieriei Plo­iești Sud, nașa acestei familii, să le aflăm povestea de roman și felul în care au intrat ei în rânduială, descoperind sensul ascendent al vieții datorită ajutorului primit din partea Bisericii.

Milostivirea lui Dumnezeu

Momentul în care cei doi soți s-au întâlnit, s-au cunoscut și s-au apropiat poartă în spate, din partea fiecăruia, clipe sumbre, dureroase, greu de povestit. Florea venea dintr-o căsnicie ratată, cu toate urmările unui asemenea statut și cu o vârstă care, aparent, nu-i mai dădea mari speranțe pentru întemeierea altei familii. Elena ajungea în această intersecție a vieții venind dintr-o familie dezmembrată, care o abandonase, cu un tată violent, care o abuzase și care își trăia viața mai mult prin penitenciare.

„În 2004, eram administrator la o brutărie din comuna Gornet, județul Prahova. Atunci am cunoscut-o pe Elena, care a venit la mine să o angajez că nu are ce mânca. Am mers cu ea la doctor pentru a o încadra. Medicul i-a mai dat 3-4 ani de trăit. Femeia fusese abuzată de la șase ani și abandonată de familie. Era foarte, foarte bolnavă. Situația ei m-a impresionat profund. Am dus-o pe cheltuiala mea la medici, i-am cumpărat tratamente. În clipele acelea mi-am dat seama că tot ceea ce ni se întâmplă în viață e de la Dumnezeu. Iar noi doar trecem prin încercări. M-am îndrăgostit de această fată, a cărei viață atârna de un fir de păr. Deși medicii îi spuseseră că nu putea avea copii, iată-ne acum cu două fetițe! Pe vremea aceea, nu aveam unde locui. Am dormit o perioadă prin șanțuri. Apoi, am fugit departe de lume, prin munți, dormind într-un cort, hrănindu-ne cu ce apucam. Ajunseserăm într-o asemenea stare de deznădejde, încât hotărâserăm să ne sinucidem. Elena era gravidă în opt luni și jumătate, nu aveam nici un rost și gândeam că, din cauza bolilor pe care le-a avut, s-ar fi putut naște un copil cu cine știe ce handicapuri. Noi căutam moartea și ea fugea de noi! După multe privațiuni și chinuri, am ajuns în cele din urmă la părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului. Apoi, plângând, ne-am căsătorit în aceeași zi, și la primărie, și la biserică, îmbră­cați în zdrențe. La patru zile după eveniment, Elena a născut. Eu am lucrat o vreme ca taximetrist. Noaptea dormeam în mașină când afară erau minus 15 grade. Dar îmi era atât de bine, încât aș fi dor­mit și pe mașină de dragul fetiței. În această căsuță, care aparține Asociației ProVita, locuim de mai bine de trei ani. Acum eu am grijă de fetițe, iar Elena lucrează”, ne spune Florea Olteanu.

Intrarea pe cale

Ascultăm povestea celor doi, într-o cămăruță îngrijită, caldă, în timp ce fetițele își încearcă talentul desenând pe pereți.

Elena are 29 de ani și este din Gornet. „Părinții mei nu au fost niciodată căsătoriți. Mama a re­nun­țat la mine din cauza tatălui, pentru că era foarte agresiv. El a zis că are grijă de mine, dar numai grijă nu a avut. Și-a bătut joc de mine”, ne povestește plângând. „Am fost crescută de părinții tatălui meu. Bunica știa că fusesem abuzată. Știa tot satul, inclusiv autoritățile. Din cauză că tata era foarte rău, umbla cu cu­țitul la el, toți se fereau de el. Eu îl știu numai prin pușcărie. Viața mea a fost un calvar. Acum, de doi ani, lucrez croitoreasă la o fabrică de huse auto din Ploiești. Dacă nu primeam ajutor de la Protoieria Ploiești Sud și de la nașii noștri, nu ne descurcam. Pentru mine, cel mai important în viață este sănătatea copiilor”, ne spune aceasta.

Presbitera Geanina Joița, soția părintelui de la Puchenii Mari, Ciprian Joița, asistent social al Protoieriei Ploiești Sud, ne-a vorbit despre momentul crucial al exis­tenței familiei Florea: „Acum patru ani, această familie a venit la protoierie și a solicitat ajutor pentru a găsi o locuință, deoarece locuiau într-un cort lângă spitalul jude­țean din oraș. Era sfârșitul unui iulie foarte ploios. Noi, neavând un centru de primiri pentru cazuri urgente, am luat legătura cu părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului. Inițial, au găsit acolo un locșor. Elena era însărcinată în luna a noua. Părintele i-a primit cu condiția să se cunune. Atunci, împreună cu părintele, soțul meu, am hotărât să le fim nași. În ziua aceea i-am cununat la o biserică din oraș. Nu reușim noi, pe cât ne dorim, să ne achităm de această sarcină. Greutățile lor sunt foarte mari. Dar când fetițele vor începe școala, cu siguranță îi vom sprijini mai mult decât o facem acum. Ei sunt însă niște oameni care s-au mobilizat foarte bine. Încearcă să se descurce singuri. Au răbdat foarte multe, dar au mulțumit pentru fiecare lucru, pentru fiecare ajutor primit. Au reparat căsuța, au izolat-o, au recompartimentat-o în așa fel încât să se poată descurca în ea. Sectorul social al protoieriei îi ajută cu alimente, cu ce mai poate pentru fetițe. Elena este însă o fată foarte muncitoare, foarte curată, iar copiii sunt bine îngrijiți. Lucrul acesta spune foarte mult despre felul în care s-au responsabilizat. Elena este o luptătoare”, ne mărturisește doamna preoteasă Joița.

Viața acestor oameni nu poate fi înghesuită în hotarul îngust al câtorva fraze. Înțelegem însă că salvarea lor a venit prin copii. Prin ei au intrat în rânduiala lui Dumnezeu. Și El i-a ajutat. Le-a redat speranța, vindecându-le sufletele, arătându-le calea.