Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj O insulă fermecătoare din Bucureștiul de altădată

O insulă fermecătoare din Bucureștiul de altădată

Galerie foto (31) Reportaj
Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 09 Iul, 2020

O casă, cea mai veche din Capitală, cu o istorie spectaculoasă, o colecție de artă care a cunoscut o mică odisee înainte să-și găsească locul permanent și un muzeu purtând numele unui mare pictor român. Ironia sorții face ca mult mai multă lume să fi auzit de „Casa Melik” sau de „Muzeul Pallady” decât de Gheorghe Răut, omul care, de la Paris, a donat României și a trimis în țară cea mai mare parte a colecției sale, de care ne putem bucura până azi, vizitând-o pe o stradă liniștită care păstrează intact farmecul Bucureștiului de altădată.

Gazdă ne este muzeografa Mihaela Murelatos, care ne vorbește întâi despre casă, construită în jurul anului 1760. Denumirea străzii Spătarului vine de la primul ei proprietar, căruia memoria i-a reținut poziția socială, dar... nu și numele. După moartea sa, în 1815, urmașii au vândut casa, pentru 1.400 de taleri, negustorului armean Kevor Nazaretoglu, care a renovat-o în 1822 și s-a mutat în ea. A murit în 1847, casa rămânând fiului său Agop, care a dat-o ca zestre fiicei sale, Ana, căsătorită, în același an, cu arhitectul Iacob Melik. La Paris, studiind Arhitectura, Melik îi cunoscuse pe viitorii revoluționari pașoptiști, drept care, în anul 1848, îi ascunde în casă pe câțiva lideri, printre care Ion Heliade Rădulescu și C.A. Rosetti. După evenimente, alături de alți 69 de revoluționari, Melik a fost obligat să ia drumul exilului, împreună cu soția și socrul, trăind vreme de 9 ani la Istanbul și la Paris. Se-ntorc în țară în 1857 și, întrucât casa, nelocuită, se degradase, arhitectul se apucă de renovarea ei. Soții Melik trăiesc aici până la sfârșitul vieții. Neavând moștenitori, Ana lasă casa prin testament comunității armene, să amenajeze aici un azil pentru femeile sărace, ceea ce s-a și întâmplat, dar numai după 7 ani de procese pornite de un nepot al lui Melik și continuate de un strănepot, Eugen, profesor de Drept Interna­țional, care a câștigat vremelnic imobilul și l-a și renovat prin arhitectul Paul Smărăndescu, dar l-a pierdut un an mai târziu, casa devenind ceea ce dorise Ana. N-a fost naționalizată și, din 1947 până la sfârșitul anilor 1960, a fost locuită de chiriaşi ai comunității armene. Aflată sub nivelul străzii, care s-a tot ridicat, clădirea se inunda frecvent și s-a degradat accentuat, până când a fost cedată Muzeului Național de Artă, restaurată de Direcția Monumentelor Istorice, înzestrată cu actuala colecție și deschisă ca Muzeul Pallady în decembrie 1971.

Aventura nu i se terminase însă! După cutremurul din 1977, deși nu suferise vreo avarie, casa a fost închisă și conținutul mutat la proaspăt înființatul Muzeu al Colecțiilor de Artă. Un alt cutremur, cel din 1986, a determinat închiderea unei aripi a MCA, iar colecția Răut a fost printre cele exilate în depozit. Vreme de 17 ani, Casa Melik a fost închisă pentru public și folosită drept loc de depozitare temporar, inclusiv pentru frescele Bisericii Văcărești care au putut fi salvate de buldozerele ceaușiste, și ca atelier de restaurare a mobilierului de artă. Abia în 1994, colec­ția Răut a revenit acasă și s-a redeschis Muzeul Pallady. În sfârșit!

Ce rămâne după o prietenie frumoasă

Gheorghe Răut, provenit dintr-o veche familie de boieri moldoveni, a fost directorul filialei pariziene a Băncii Marmorosch Blank, bancă românească înfiinţată în... 1848! Colecționar de artă, Răut a locuit la Paris, în Place Dauphine la nr. 12, vecin cu pictorul Theodor Pallady, cu care a fost bun prieten. În 1968, bancherul a donat statului român două treimi din colecţia sa de artă, la care s-au adăugat numeroase lucrări ale lui Theodor Pallady, rămase în atelierul parizian al acestuia după ce pictorul s-a repatriat în 1939. Ce provocare trebuie să fi fost transportul preți­oa­selor obiecte de la Paris la Bucu­rești!

Muzeul Pallady este populat, aşadar, exclusiv cu obiectele provenite de la Serafina și Gheorghe Răut. Arhitectura de vechi conac boieresc românesc „rimează” suprinzător de bine cu strălucitorul mobilier francez, care merge în trecut până la stilul Ludovic al XV-lea, iar tablourile - chiar dacă sunt semnate de pictori mai puțin cunoscuți (în afară de Pallady, desigur!) - întregesc un decor cald, dominat de lemn și în care un rol aparte îl joacă terasa-cerdac de la etaj, pe care, în zilele noastre, muzeul organizează ore de desen pentru copii.

Portrete, naturi statice și peisaje de mici dimensiuni (Răut le alesese ca să se potrivească dimensiunilor apartamentului său), mobilier spaniol, piese vestimentare, o lădiță pentru bijuterii, un paravan de șemineu, un dulap în stilul Școlii de la Fontainbleau, cu plăcuțe de marmură incrustate și cele 4 elemente (pământ, apă, aer și foc) pe cele 4 uși, ceramică spaniolă de secol 17, ceramică extrem-orientală (chineză) și orientală (persană), un covor de Smirna, sticlărie romană, tanagrale, o camee descoperită în săpăturile de la Pompei, capete de Buddha, flacoane pentru păstrarea seului de oaie (care încă mai miros!), recipiente pentru ceai, o cană cu capac de la Compania Indiilor, un vas japonez din bronz pentru mirodenii, statuete din fildeș, capete de narghilea, brățări - toate atrag privirile! Între altele, Mihaela Murelatos ne atrage atenția asupra unei măsuțe de toaletă pentru doamne, a cărei înălțime sugerează că oamenii erau mai scunzi cu două secole în urmă - iată cum arta slujește antropologia!

Despre cultură și civilizație, la superlativ

Întreaga vizită a fost însoțită de scârțâitul podelelor de lemn. În loc să fie deranjant, stârnește mai degrabă un zâmbet cald, căci vorbește despre vechimea casei, despre trecut, despre istoria Micului Paris, despre oameni care iubeau casele frumoase și operele de artă și care au dorit ca și alții să se bucure de ele, generații după generații. Povestea Casei Melik, a colecției Serafina și Gheorghe Răut, a Muzeului Pallady, este, la scară redusă, povestea culturii și civilizației românești.

Citeşte mai multe despre:   Muzeul Pallady  -   Casa Melik