Întâlnirea cu pictorul Horia Ghelu nu poate fi convenţională. Nimic din ceea ce îndeobşte naşte "o vorbire" cu un artist avangardist şi creştin, deopotrivă. În cazul lui păleşte chiar din momentul în care îl întâlneşti, pentru că toată pregândirea dialogului este spulberată de neconvenţionalul convorbirii, de profunzimea piezişă a răspunsului condensat în carnea cuvântului. Ca şi când în aceeaşi secundă se întrupează chipul însuşi al lumii, scăpat din încorsetarea tiparelor sau filosofiilor care îl zăvorăsc în nemişcare. Iată de ce întâlnirea cu maestrul Ghelu vindecă şi uşurează inima.
Ce rosturi sau nerosturi poţi descoperi în preumblările prin lumea oraşului tău mărginit la un capăt de toamnă şi la celălalt de chipul sticlos al unei ierni insinuate în nervurile îngălbenite ale unei frunze de salcie? Şi ce poate fi mai incitant şi mai tulburător decât căutarea lor, fulguit de întrebări, în casa unui artist care zugrăveşte cu aceeaşi forţă şi tainică vocaţie sfinţi şi personaje laice şi unde simpla trecere a pragului casei lui trebuie încuviinţată mai întâi de un câine orb, apoi de un peşte fără un ochi?
Sunt întrebări la care nu vrei să afli răspunsuri imediate, ci mai degrabă aşezate imbolduri la meditaţie. Şi ce poate fi mai convingător în acest sens decât artistul însuşi care se rupe de sine pentru a deveni sine în cuvântul rostit?
Cam aşa s-ar putea descrie simplu contactul direct cu lumea nemediată a pictorului Horia Ghelu, în casa căruia am păşit în urmă cu nu prea mult timp căutând, din firească nedumerire şi recunoscută curiozitate, rosturi noi ale mărturisitelor mele căutări.
O lume în care aparenta dezordine scuzată de artist este de fapt firescul ordinii veşnicului căutător al perfecţiunii. O lume în care peştii crescuţi în acvarii extind orizontul dincolo de albul rece al peretelui, tablourile şi icoanele fixează în concret secundele Facerii, iar frunzele de iederă arămite de brume din dosul ferestrelor întregesc dimensiunea exactă a unui univers în care fiecare fiinţă sau obiect îşi găseşte locul în armonia firescului Creaţiei divine.
Arta care "trage" în aceeaşi direcţie cu mântuirea
Foarte puţin din biografia publică a pictorului îl dezvăluie pe omul Horia Ghelu. Pe el trebuie să-l cunoşti faţă către faţă, pentru a "gusta" opera artistului Horia Ghelu. Vei fi surprins să afli că încă de mic a conştientizat o vocaţie clară. Că la 5 ani a avut prima expoziţie personală şi tot pe atunci, aflat într-o excursie la Barajul Bicaz, s-a simţit pentru câteva secunde ca un înger ce voia să experimenteze zborul spre Rai, dincolo de parapetele lucrării, şi că, fiindu-i confirmat talantul, a înţeles de timpuriu că "arta, prin definiţie, nu poate exista fără o dimensiune religioasă". "Lucrările mele au un element comun. Chiar şi cele abstracte, pentru că eu am fost unul dintre promotorii expresionismului abstract prin anii â80 ai secolului trecut. Tema care se regăseşte în toate lucrările mele este cea a mântuirii. Tema transcenderii condiţiei umane", ne mărturiseşte artistul între două sorbituri de cafea.
Aşa a ajuns să "vadă" cum arta "trage în aceeaşi direcţie cu religia", cum cere ea "mult sânge", că nu este neapărat o terapie, ci, "ca o revoluţie, îşi devorează promotorii" şi, uneori, pretinde sacrificii umane, ca un "zeu păgân", că poate ucide sau, dimpotrivă, poate mântui dacă "este subordonată unor idei religioase", că Iisus Hristos este "cel mai important personaj din istoria omenirii", iar artistul "consumă nişte trăiri, fiind adesea obligat să-şi biciuie simţurile cu diverse adjuvante".
Ucenicia alături de părintele Sofian Boghiu l-a apropiat mai mult de pictura bizantină şi l-a convins că "sfinţii nu sunt doar în cer, în icoane sau în cărţile religioase, ci că trăiesc printre noi, "părintele Sofian, un om aproape fără de păcat", fiind "dovada acestui lucru".
Întrebat despre forţa nevăzută care dictează mâinii chipul sfântului, artistul Horia Ghelu nu ezită să ne vorbească despre visele şi "dialogurile" lui cu lumea cerului, despre "conexiunea puternică şi vibrantă cu personajul sau sfântul ce trebuie înfăţişat, pentru ca să concluzioneze că "nu poţi face artă fiind ateu. Chiar şi cei care se declară atei nu sunt atei în forul lor interior".
Unitatea cromatică şi liniile de forţă ale edificiului
Horia Ghelu a pictat opt biserici parohiale, de mănăstire sau de cimitir, toate purtând amprenta concepţiei sale asupra artei bizantine. "Având o instrucţie solidă din Institutul de Arte Plastice, am încercat să o introduc într-un plan simfonic. Adică, edificiul să fie supus unei unităţi cromatice, valorice, de linie de forţă, astfel încât să evit orice urmă de fragmentare", ne dezvăluie artistul marea conexiune cu sacrul, despre care pomenea mai înainte.
Această simfonie, aceste linii de forţă le descoperim în inconfundabilele fresce de la Biserica "Izvorul Nou" din Bucureşti, în bisericile cimitiriale "Colentina", "Ghencea" sau "Sfânta Vineri" şi, dacă ne este îngăduit, chiar şi în lucrările monumentale realizate la Cercul Militar Central din Bucureşti, în Sala Unirii de la Muzeul Militar Central Bucureşti, în Muzeul Militar Oradea, Biblioteca Naţională din Chişinău sau în cele de la Biserica "Sacre Coeur" din Capitală.
"Scufundarea Bizanţului" şi "Experimentul baroc"
Două alte teme majore, tulburătoare prin profunzimea şi prin mesajul lor, ne fac părtaşi la "ospăţul" estetic pe care pictura lui Horia Ghelu ni-l oferă: "Scufundarea Bizanţului" şi "Experimentul baroc". Lucrări adânci, dramatice, tainice, pe care nu le poţi defini decât topindu-te tu însuţi în fluidul din care artistul plămădeşte conceptul. "Ideea "Scufundării Bizanţului" s-a născut ca un fel de interferenţă între mai micile mele preocupări care, stilistic vorbind, ţineau de experimentul abstract şi preocupările iconice pe care orice artist de formaţie religioasă le are. Pictorul liber, fără nici un fel de cenzură, a ajuns la această soluţie plastică. Pe de altă parte, este mai curând un concept elegiac şi tragic, care sugerează disoluţia vechilor valori tradiţionale", spune artistul. Iar referitor la "Experimentul baroc", mărturiseşte că a vrut să "valorifice o apetenţă pentru desenul anatomic" şi să aducă "un omagiu unui alt mod, complet diferit, de a aborda temele religioase", el fiind "un spirit ecumenic".
Ca orice artist plastic, Horia Ghelu are un ideal. Nebântuit de trăiri extrasenzoriale, cu puternice afinităţi pentru anumite personaje istorice sau sacre, visează să picteze "o operă monumentală gigantică, folosind barocul ca vector al expresiei artistice". În zona picturii bizantine, i-ar face plăcere să i se ofere şansa de a picta "un edificiu cu adevărat important, poate o catedrală", ca să-şi poată "afirma mai clar principiile asupra artei bizantine".
În zona picturii laice, artistul lucrează în acest moment la un proiect, "o suprafaţă murală, pe care trebuie să o pictez pentru Fundaţia "Gheorghe Zamfir", care are ca temă legenda zeului Pan".
Când pictura interpretează "Simfonia Destinului"
Ne despărţim de domnul Horia Ghelu străfulgeraţi de gânduri, de idei topite în fluiditatea culorilor care dau formă, expresie, rigoare aproape clasică, bun-simţ, timpului, lumii, personajelor umane ideale, "pozate ca pentru o altă Renaştere", din tablourile lui, cum inspirat se exprima un admirator anonim al operei lui. Ne retragem cu regret din acest univers străjuit de noaptea luminată, de nevăzutul unui câine şi de răsăritul pe jumătate al unei zile de iarnă topite în lentila de argint a singurului ochi cu care un scalar scrutează infinitul de apă al acvariului. Trăim însă nemărginita bucurie a surprinderii secundei mişcării, fie în tuşa de pensulă imprimată într-un tablou, fie în taina de dincolo de taină a nerostitelor cuvinte ale personajelor născute din visele artistului. Şi încheiem, reproducând, cu înţeleasă invidie profesională, inspiratele cuvinte ale aceluiaşi anonim admirator referitoare la fiinţele lumii lui Ghelu: "Nici fecioarele, nici clovnul nu au ochi! Nici chiar Dumnezeu nu ne priveşte, binecuvântându-ne. De ce s-ar uita cineva la noi? Observaţi glezna lungă şi aura de puritate care le înconjoară. Observaţi tonurile de gri şi violet cu care cochetează, expert în senzaţii, maestrul. Şi ceva muzică, nu auziţi? Pare Simfonia Destinului, ce ziceţi?".
Printre primii cinci artişti români avangardişti
Pictorul Horia Ghelu s-a născut în Bacău în 1954. Este absolvent al Institutului de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti, promoţia 1980. Este autorizat ca pictor bisericesc din 1995.
Din 1980, a participat la peste 50 de expoziţii colective şi de grup, în 1984, 1990 şi 1992 având expoziţii personale.
Artistul este autorul unor opere monumentale realizate la Cercul Militar Central din Bucureşti, Sala Unirii de la Muzeul Militar Central din Capitală, Muzeul Militar Oradea, Biblioteca Naţională a Republcii Moldova şi Biserica "Sfânta Cruce" din Bucureşti.
A pictat opt biserici parohiale, mănăstireşti şi cimitiriale din judeţele Dâmboviţa, Vrancea, Neamţ şi Bucureşti. A colaborat şi asigurat consultanţă pentru peste 20 de lucrări monumentale din ţară şi din străinătate, iar tablourile sale au fost achiziţionate de colecţionari din 20 de ţări de pe toate continentele. A fost selecţionat de revista "BEAUX ARTS" din Paris printre primii cinci pictori români de avangardă, în 1990, şi a fost inclus în Ediţia WHOâS WHO (Ghidul mondial al personalităţilor), secţiunea balcanică, editat sub patronajul Enciclopediei Britanice.
Este căsătorit şi are un băiat, student la Institutul de Arhitectură "Ion Mincu" din Bucureşti.
Artistul Horia Ghelu nu ezită să ne vorbească despre visele şi "dialogurile" lui cu lumea cerului, despre conexiunea puternică şi vibrantă cu personajul sau sfântul ce trebuie înfăţişat, pentru ca să concluzioneze că "nu poţi face artă fiind ateu. Chiar şi cei care se declară atei nu sunt atei în forul lor interior"".
