Puţini ar putea crede că într-o parohie de ţară, pierdută în imensitatea de clorofilă a Bărăganului, unde comunismul a pustiit trăirea duhovnicească a oamenilor, astăzi, boala individualismului, criza de valori şi de sens sunt vindecate cu… dor! Adică cu iubire şi comuniune în duh. Vorbim de Parohia Viziru de Jos, din Protopopiatul Însurăţei, Arhiepiscopia Dunării de Jos, unde părintele paroh Sică Simeon Bănică a resădit Biserica în inima oamenilor, iar în locaşul de cult strânge satul într-o mare familie creştină.
Cine nu cunoaşte dogoarea întinsurilor pârjolite de soare, cine nu a simţit niciodată gustul amar al cucutei în sorbitura apei din fântânile secate de secetă, cine nu a trăit nici măcar o zi de vară în satele pustii de pe vremea colectivului, când oamenii îndobitociţi de muncă uitau de sine, de tradiţii, de obiceiuri şi sărbători, când Dumnezeu le fusese arestat, încarcerat şi batjocorit, ca un tâlhar mărunt de drumul mare, nu poate să înţeleagă ce a fost Bărăganul comunist. Rănile acelei perioade supurează şi acum în sufletele ţăranilor. Generaţii la rând s-au rătăcit, s-au sălbăticit, s-au rupt de sat, uitându-i chipul curat de odinioară, nemaisimţindu-i bătăile inimii.
Viziru, din judeţul Brăila, a fost unul din aceste „lagăre“ ale colectivizării care astăzi îşi recapătă identitatea cerească datorită muncii jertfelnice a unui preot: Sică Simeon Bănică.
Început într-un pustiu duhovnicesc
Satul Viziru îşi trage numele de la ambasadorul Înaltei Porţi, care îşi avea aici „odaia“, adică reşedinţa, şi care se numea vizir. Curtea îi era deservită de robi aduşi din Vrancea şi Bacău, obligaţi să-şi asigure existenţa din prelucrarea lânii, laptelui, mierii sau cărnii, luate ca tribut, trimise apoi peste Dunăre, la Istanbul. Tot ei îl păzeau şi pe vizir. După plecarea acestuia, pe la începutul secolului al XIX-lea, s-au răspândit în zonă, întemeind aşezări noi. De atunci, bisericile din Bărăgan poartă crucile cu semiluna la bază, semn al triumfului Ortodoxiei asupra mahomedanismului.
În perioada comunistă, Bărăganul a stat sub atenta supraveghere a autorităţilor. Între Viziru şi Însurăţei s-a aflat aşezarea Rubla, în care au fost deportaţi o parte din bănăţeni. Aici a avut domiciliul forţat şi Corneliu Coposu. Apoi, colectivul a adus interzicerea participării oamenilor la slujbe. Ca să nu meargă la biserică, li se dădeau ţăranilor bonuri de pâine, dacă munceau duminica şi în zilele de sărbătoare, li se organizau serbări la căminul cultural. Preoţii, de multe ori ironizaţi, batjocoriţi, dispreţuiţi, erau obligaţi să presteze munci agricole, ca să aibă copiii lor „origine sănătoasă“, să poată merge la facultăţi.
În acest pustiu duhovnicesc, a venit în 1996 părintele Sică Simeon Bănică. „Oamenii din Viziru îşi pierduseră «gustul tainei», al vieţii bisericeşti, dimensiunea spirituală a vieţii. În biserică intrau câţiva bătrâni, doar pentru servicii religioase şi deloc pentru căutări duhovniceşti. Tinerii care îl căutau pe preot erau suspectaţi că sunt ori bolnavi, ori li s-au făcut farmece, dacă se împărtăşeau!“, rememorează începutul părintele paroh Bănică.
Când se pogoară harul Domnului
Fostul „ASCOR-ist“ vedea însă altfel realitatea. Credea din toată inima că schimbarea intră în responsabilitatea generaţiei tinere. Că propovăduirea învăţăturii Bisericii Ortodoxe şi descoperirea duhului filocalic al părintelui Stăniloae sunt o prioritate. „Când am văzut cum stau lucrurile în Viziru, am trăit un şoc. În inima mea a fost o durere cumplită. O mare frică de plafonare, de inutilitate a vieţii, a acestei lumi care nu mai înţelegea taina şi frumuseţea vieţii în Hristos. Îmi era frică că mă voi pierde. Dar situaţia însemna şi o provocare deosebită. Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian mi-a încredinţat activitatea de îndrumător duhovnicesc al ASCOR Brăila. Şi din august 1997 am început să organizez taberele ASCOR la Viziru. Am considerat că cel mai bun lucru este să aduc tineri din toată ţara aici, să-i găzduiesc în casele sătenilor, în familiile cu copii, să vadă oamenii Bărăganului că studenţi la diferite facultăţi vin la biserică, ştiu să cânte Sfânta Liturghie, să se roage şi să postească. Prima tabără a avut 30 de studenţi. Apoi, în fiecare an, a crescut numărul lor. Cea mai mare a fost în 1999, când 150 de studenţi au stat aici trei săptămâni. A dat Dumnezeu har! Am adus după aceea studenţi şi din Basarabia, profesori universitari, am organizat universităţi de vară pe teme de spiritualitate tradiţională românească în Bărăgan, încercând să redescoperim adevăratele valori. De prin 2002, au început să se ridice tinerii din parohie, pe care i-am „preluat“ şi care, în timp, au crescut spiritual. Aşa am creat un nucleu local. Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Casian am înfiinţat aici Centrul-pilot de tineret pentru Viziru şi pentru zonă. Şi, astfel, cu taberele, cu activităţile culturale, sportive, liturgice organizate, s-au strâns roade de-a lungul timpului. Anul acesta vom organiza a 18-a ediţie a taberei. Au venit în sprijinul nostru mulţi voluntari, profesori de religie din Brăila şi Galaţi, specialişti în sociologie, profesori universitari şi mulţi alţii. Şi, în fiecare an, într-o duminică din perioada taberei, Arhiepiscopul nostru slujeşte Sfânta Liturghie aici. Vin şi copii din alte parohii. Se adună 150-200 de tineri“, ne spune părintele.
Marea familie a părintelui Bănică
Rezultatul acestei jertfelnice munci misionare? S-au legat prietenii frumoase, Liturghia din biserică s-a prelungit în această formă de comuniune roditoare, care îl fac pe părintele paroh să fie şi mai motivat, să afirme că se simte împlinit şi să înţeleagă că „schimbarea de mentalitate se face doar prin schimbare de generaţii“. Vizirenii prezentului se bucură pentru copiii şi nepoţii lor că trăiesc în Biserică, că au locul lor aici, că îşi serbează aniversările în sfântul locaş şi nu se mai regăsesc în formele de consum pe care le oferă societatea astăzi. „Familia mea este ceva mai mare acum. Avem şase copii, patru băieţi şi două fete. Dar pe lângă ei mai avem alţi 25 de copii botezaţi, zece perechi de fini cununaţi, cărora li se alătură copiii duhovniceşti, mulţi dintre ei preoţi, dascăli, soţii de preoţi, care s-au ridicat din parohie. Duhul care m-a înfricoşat la început a fost învins!“, mărturiseşte victorios părintele Bănică. Celălalt duh, cel al individualismului, atacă însă astăzi societatea. „Omul a ajuns să trăiască realitatea ca pe o obligaţie, ca pe un efort, o nerealizare, o nemulţumire şi leagă totul de ce este negativ. De aceea, percepe bucuria doar ca legătură cu virtualul, refugiindu-se în individualism. Orice încercare de a se regăsi pe sine, de a se salva din criza de sens, din vidul existenţial, care presează foarte mult astăzi, este căutată în virtual. Dar virtualul nu este comuniune! Noi găsim realitatea în comuniune! În bucuria întâlnirii. Noi simţim iubirea. Ne este dor unul de altul! Avem tineri care au crescut în parohie, dar au ajuns cu familiile, cu munca în alte locuri din ţară. Dar revin aici cu copiii, care sunt deja integraţi în această mare familie a noastră de la Viziru, despre care dau mărturie. Aşa depăşim noi criza de valori, de sens, de identitate şi individualismul provocat de aceasta“, spune părintele.
Şi iată cum dorul, comuniunea creştină, poate vindeca pustiirea duhovnicească produsă de comunism, cum se poate schimba prezentul, iar Bărăganul, cu oameni cu tot, se poate aduna în Biserică, ca un uriaş sat de creştini, unde toate îşi află sensul, iar viaţa este iubire. Multă iubire…
