Ascunsă printre dealurile line din regiunea Drăgăşanilor, mica nestemată duhovnicească zidită de străbunii noştri, purtând asemenea multor astfel de locaşuri de închinare din zonă hramul „Sfântul Nicolae“, e puţin cunoscută chiar şi specialiştilor şi, din păcate, până acum n-a intrat în circuitele de pelerinaj din nordul Olteniei.
Vâlcea, unul dintre judeţele cele mai dăruite de Dumnezeu cu frumuseţi naturale, dar şi cu o viaţă duhovnicească străveche, din care au rodit în toate epocile locaşuri de rugăciune exemplare prin arhitectura şi pictura lor, deţine în partea ei sudică un adevărat tezaur de biserici din lemn, monument istoric, dar şi mărturii ale statorniciei dreptei credinţe pe aceste meleaguri. Concentrarea relativ mare de ctitorii ecleziale din lemn, născute începând cu veacul al XVI-lea în zona de sud a Olteniei de Nord, se explică prin existenţa cunoscutului centru meşteşugăresc de la Gânguleşti, cel de unde proveneau iscusiţii meşteri de biserici şi case din lemn.
Comuna Guşoieni, o localitate cu vechime, se află la 75 de kilometri de Râmnicu Vâlcea şi la doar 15 km de Drăgăşani, într-o zonă cu dealuri line, celebră pentru viile ei cu soiuri alese. De îndată ce părăseşti oraşul cel mai sudic al judeţului Vâlcea, mergând spre soare-apune, ochiul se încântă de un peisaj fermecător, pe care-l asociază de îndată spaţiului mioritic. Case noi se înalţă acum lângă case şi gospodării tradiţionale, ce mai păstrează amintirea unor vremuri îndepărtate şi dau mărturie despre o vieţuire arhaică în aceste locuri.
Nu se cunoaşte anul atestării comunei Guşoieni, dar ştim că localitatea era în veacul al XVIII-lea proprietatea postelnicului Mihai Urşanu, nepotul vătafului de plai Ion Popescu Urşanu, ctitorul unei mult mai cunoscute zidiri ecleziale din lemn: biserica de la Urşi. Postelnicul Mihai Urşanu contribuia la rândul său la clădirea bisericilor din Horezu şi Urşani, iar biserica de la Spârleni, ca şi cea de la Guşoieni, sunt ridicate pe proprietatea lui, de unde putem presupune că boiernaşul locului nu rămâne străin nici de lăcaşul ce face subiectul articolului de faţă.
Un argument important pentru zidirea atâtor biserici de lemn în arealul sudic al Vâlcei îl reprezintă bogăţia pădurilor de stejar, nelipsite nici la Guşoieni şi care, până la reforma lui Alexandru Ioan Cuza, se aflau, în mare parte, în proprietatea Episcopiei Râmnicului.
Din grinzi groase de stejar avea să fie clădită şi biserica cu hramul „Sfântul Nicolae“, de la Guşoianca, un sat al comunei Guşoieni, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, conform înscrisului încrustat cu litere chirilice deasupra uşii de intrare. În lucrarea sa de referinţă intitulată „Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României“, Constantin Bălan citeşte astfel lapidarul text: „Această sfântă biserică s-au făcutu la vă leatu 7281“ (1772, 1773), la Guşoianca, comuna Guşoieni“. La rândul său, preotul I. Popescu Cilieni dă o altă lectură pisaniei, în cartea „Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea“, ţinând seama de Catagrafia de la 1840: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică ce se prăznuieşte hramul Sfântul Nicolae s-au făcut la leat 7281, de lăcuitorii satului“.
Nu suntem pentru prima dată în faţa unui monument eclezial zidit din lemn, a cărui poveste rămâne într-o anumită măsură nedesluşită. Desigur, o inscripţie poate ajuta la elucidarea unei anumite etape din existenţa bisericii, dar nu-i poate clarifica întreaga istorie. Şi aceasta, fiindcă nu de puţine ori, mai vechi biserici din lemn, ctitorite într-un anumit loc, erau mai târziu demontate, strămutate şi reparate într-un alt sat, trecând astfel prin procesul unei noi ctitoriri. Şi biserica de la Guşoianca pare să fi fost adusă de undeva din zonă, şi probabil la 1773, data confirmată în inscripţia de deasupra uşii de intrare. Nu există dovezi scrise în acest sens, ci doar semnele de bardă specifice, cioplite pe câteva grinzi de la altar şi de pe peretele nordic, prin care acestea se marcau în vederea demontării şi remontării lor. Memoria colectivă a locuitorilor satului păstrează şi ea înscris evenimentul venirii bisericii de lemn de la Guşoianca din alt sat. Dacă aşa stau lucrurile cu adevărat, atunci, cu siguranţă, existenţa locaşului este mult mai veche.
De-a lungul timpului, şi biserica de la Guşoianca a trecut prin reparaţii şi prefaceri, nu întotdeauna reuşite. Odată cu ridicarea bisericilor de zid în imediata lor apropiere, locaşurile din lemn încep să fie neglijate şi de aceea starea lor de conservare lasă mult de dorit în prezent. Din fericire, aşa cum ne dovedesc lungile pomelnice scrise pe peretele ce desparte pronaosul de naosul bisericii de la Guşoianca, precum şi pe pereţii de nord şi sud ai Sfântului Altar, ctitoria megieşilor de la Guşoianca a fost în cult până prin anii '50 ai secolului trecut.
În ciuda prefacerilor prin care a trecut de-a lungul existenţei ei, biserica de la Guşoianca îşi păstrează aspectul originar în mare măsură. Contribuie la aceasta şi acoperişul ei refăcut din şiţă, la fel cum odinioară erau acoperite casele şi bisericile din întreaga zonă. I s-a adăugat mai spre zilele de acum o clopotniţă la intrare, fiindcă locaşul e împrejmuit cu gard şi aşezat în mijlocul unui cimitir. La fel, mai nouă este polata construită deasupra pridvorului, ca apărătoare. Urcând trei trepte recent adăugate, se intră în pridvorul locaşului.
Biserica a fost probabil ridicată iniţial pe o temelie din bolovani de râu, în prezent consolidată cu mortar, şi are o turlă aşezată chiar deasupra pridvorului.
Armonia construcţiei vine din simplitatea planului ei, alcătuit, în mod tradiţional, din pridvor, pronaos de formă patrulateră, aflat în prelungirea naosului, naos şi altar poligonal în cinci laturi, decroşat faţă de restul navei. Întregul locaş e încins cu o funie din lemn răsucită pe care o regăsim reluată şi pe ancadramentul uşii de intrare.
Pridvorul, destul de larg şi tăvănit, se sprijină pe patru stâlpişori gracili, ciopliţi mai frust, cu elemente decorative simple, în forma dinţilor de fierăstrău.
Pronaosul este boltit cu semicalotă şi despărţit de naos printr-un perete cu două goluri, practicate în dreapta şi în stânga trecerii dintre spaţii. Naosul este foarte încăpător, acoperit cu bolta ce se sprijină pe o coastă care se descarcă pe două grinzi de pe pereţii de nord şi sud ai navei.
Altarul poligonal este şi el acoperit de o semiboltă inteligent construită în sistemul autoportant pe care-l regăsim şi la biserica de la Mreneşti-Creţeni. În partea inferioară, el este ridicat din bârne dintr-o singură lungime de grindă.
Zugrăveala bisericii
Spre deosebire de alte biserici de lemn din zona sudică a Vâlcei, cea de la Guşoianca n-a trecut, din fericire, prin procesul de tencuire specific secolului al XIX-lea. În schimb, a fost mult mai târziu împodobită cu pictură interioară şi exterioară, în tehnica tempera, probabil undeva la începutul secolului XX. Pe exterior se păstrează încă urme ale acesteia, în schimb, interiorul este aproape în întregime acoperit cu o pictură de factură populară, realizată cu evlavie, ce adaugă un plus de căldură locaşului. Zugrăveala e realizată în registre cu chipuri de sfinţi, de la pridvor şi până în Sfântul Altar. Pe tavanul pridvorului, icoanele sunt încadrate în medalioane sau chenare, asemenea tablourilor. Iconostasul păstrează o pictură realizată în anul 1950.
