Pentru români, Maramureşul este ca o poartă deschisă spre veşnicie. Aici revenim la obârşii, cu seninătatea dorului şi bucuria apartenenţei la un neam ce şi-a zidit trecerea prin vremi, rostuind însăşi veşnicia în tipare proprii, plămădite parcă direct din lutul Raiului. Aici, în pământul strămoşilor noştri liberi, ataşamentul maramureşenilor faţă de Ortodoxie nu a fost unul formal, ci dimpotrivă, unul statornic, puternic, apărat nu de puţine ori în lupte jertfelnice. De aceea, orice izbândă a Bisericii Ortodoxe Române în acest răzor de pământ românesc devine bun al întregului neam. Redobândirea vechiului sediu al Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului, din Sighetu Marmaţiei este un asemenea exemplu.
Departe parcă de lume, dar în lume, dincolo de orizontul zilei franjurate de vârfurile molcome ale munţilor, Sighetu Marmaţiei respiră o iarnă la fel de molcomă în ritmul în care bate peste tot inima ortodoxă a românului. Şi totuşi, aici, mai mult decât în alte locuri din ţară, a trăi româneşte Ortodoxia conferă acestei stări dimensiunea luptei jertfelnice, deoarece în Maramureş dreapta credinţă nu a străbătut veacurile triumfal, ci cu mari sacrificii, cu smerenie şi nu de puţine ori cu crucea în mână. Este suficient să-l pomenim doar pe Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş, neobositul apărător al credinţei ortodoxe din secolul al XVII-lea, care şi-a îmbărbătat fără preget păstoriţii să păstreze învăţăturile Bisericii, într-o vreme în care presiunile pentru uniaţie sau pentru trecerea la calvinism, venite din partea conducerii vremelnice străine, erau tot mai numeroase. Iar episcopii ortodocşi ai locului erau nevoiţi să-şi aşeze scaunul departe de centrele urbane, prin mănăstiri uneori, devenind horepiscopi, adică episcopi de ţară.
Să ne mai gândim de pildă că din 1739 până în 1937 Maramureşului nu i-a fost îngăduit să aibă episcop ortodox, din cauza uniaţiei, care a fost o acţiune politică impusă. Mai mult, la 1700, românii au fost declaraţi uniţi fără să fie consultaţi, iar dacă au îndrăznit să-şi ridice glasul, represiunile au fost atât de violente şi inumane, încât aceştia s-au resemnat în noua identitate, deşi în adâncul inimilor ţineau mai departe datina ortodoxă a strămoşilor şi moşilor lor.
De aceea, recenta redobândire a vechiului sediu episcopal din Sighetu Marmaţiei poate fi considerată o necesară, legală şi firească aşezare în drept a Episcopiei Ortodoxe în însuşi spaţiul său canonic strămoşesc.
Un imobil cedat pe vecie cultului ortodox din Sighet
Palatul Culturii din Sighetu Marmaţiei este una dintre clădirile emblematice ale urbei, cu o istorie ce coboară în trecut până la 1907, când comunitatea locală decidea locul în care aceasta să fie ridicată. În toamna anului 1912 au început lucrările, după proiectul arhitectului Sándy Gyula, iar la 1 Decembrie 1913 avea să fie inaugurată, fiind prima clădire din Imperiul austro-ungar la care s-a folosit fier-betonul.
Inspirată din arhitectura cetăţilor medievale, clădirea este construită în stil secesionist-romantic, pe trei niveluri, cu două aripi de clădire dispuse în jurul unui corp central, prevăzut cu patru turnuri şi acoperişuri conice. Ornamentica exterioară este sobră, luminată doar de galbenul cărămizilor aparente. Contrastând plăcut cu exteriorul, corpul central este dominat la interior de o scară somptuoasă, străjuită din înaltul tavanului de pictura alegorică "Artele", realizată în 1931 de către artistul Liviu Szabó-Bordeaux, care se păstrează şi astăzi.
Trecută prin mâna mai multor proprietari şi având destinaţii diferite de-a lungul vremii, monumentala clădire a fost cedată de către Comisia Interimară a judeţului Maramureş, în şedinţa din 26 ianuarie 1938, pentru instalarea Reşedinţei episcopale a recent reînfiinţatei Episcopii Ortodoxe a Maramureşului din 1937.
Hotărârea Consiliului de Miniştri care statua aceste lucruri era semnată de către Octavian Goga, A. G. Cuza, Armand Călinescu, E. Savu, I. Gigurtu, V. Rădulescu-Motru, V. Potârcă şi dr. G. Banu.
După examinarea lucrărilor din dosarul întocmit în vederea cedării, deliberând, Comisia Interimară a dat o decizie în care sunt enumerate argumentele hotărârii, subliniindu-se în mod expres următoarele: …"Având în vedere că Comisia Interimară Judeţeană, prin Jurnalul Consiliului de Miniştri cu nr. 116/26.01.1938, este autorizată a delibera şi a ceda Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului imobilul Palatul Culturii din Sighet. În baza art. 138 din Legea Administraţiei, Comisia mai susmenţionată cedează
pe vecie imobilul cuprins în C.F. nr. 1869, nr. top 1263, teren 640 st. pătraţi, cu edificiul ridicat numit Palatul Cultural".
Retrocedarea patrimoniului, un act de reparaţie morală
Preluarea oficială a avut loc în zilele de 16-18 aprilie 1938, cu serbări de inaugurare şi sfinţire organizate de preotul Ioan Vasca şi episcopul dr. Vasile Stan, arhiereu-vicar, ales prim episcop al Episcopiei Maramureşului, cu participarea episcopului Partenie Ciopran, episcop al Armatei.
După cedarea Ardealului de Nord-Vest, între anii 1940 şi 1944, în Maramureş a fost instalată o administraţie duşmănoasă faţă de tot ce era românesc şi ortodox. Din ordinul lui Horty Myklos au fost expulzaţi din Maramureş toţi preoţii ortodocşi, iar episcopul dr. Vasile Stan a fost nevoit şi el să părăsească reşedinţa şi să plece la Sibiu, de unde a încercat să dirijeze activitatea eparhiei, atât căt se putea, aceasta fiind zdrobită de hortişti, în urma unei terori fără egal în această parte de ţară.
În 1941, la 1 aprilie, imobilul a fost întabulat pe statul maghiar, crucile de pe turnuri fiind doborâte.
Eliberarea din 1944 a redeschis posibilitatea reluării activităţii episcopiei, însă norii iernii comuniste îşi făceau apariţia, de data aceasta dinspre Răsărit.
În 1945, imobilul a revenit celor cărora le fusese cedat pe vecie, dar în 1948, martirica Episcopie a Maramureşului, alături de alte episcopii din ţară, a fost desfiinţată de către noul regim comunist instalat la putere, imobilul revenind în anul următor în proprietatea judeţului Maramureş.
În 2006, Episcopia Maramureşului şi Sătmarului a depus dosarul pentru retrocedarea imobilului, pe care l-a recuperat după câţiva ani de lupte şi procese. La 7 noiembrie 2009, a fost semnat protocolul de predare-preluare, imobilul fiind apoi întabulat. Din noiembrie 2009, aici a fost instalat Protopopiatul Sighet, în clădire desfăşurându-şi activitatea, conform protocolului, şi Biblioteca Municipală "Laurenţiu Ulici", Casa de Cultură şi Şcoala de Artă "Gheorghe Chivu".
"Retrocedarea aşezământului ortodox este, credem, o reparaţie morală faţă de episcopia noastră. Prin bunăvoinţa conducerii Casei de Cultură, ni s-au predat două birouri, dintre care unul este exact cel al fostului episcop Vasile Stan, o sală mai mare, care pe atunci a fost secretariat, şi un hol de trecere între cele două birouri. În actuala sală festivă, care a fost capela episcopiei, sub zugrăveală se află pictura originală, in fresco, realizată de artistul Traian Bilţiu Dăncuş, a cărui întreagă operă este înregistrată în patrimoniul cultural naţional. Poate ne ajută Bunul Dumnezeu să o repunem în valoare. În demisolul Bisericii "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" din Sighet, pe care noi o numim catedrală, se păstrează iconostasul vechii capele, amvonul şi scaunul arhieresc, din câte cunosc eu", ne-a mărturisit părintele Vasile Aurel Pop, protopopul de Sighet.
Amintirile unui răcan şi vaietul unui clopot cunoscut
Străbat Sighetu Marmaţiei cu emoţia fostului răcan ce în urmă cu peste trei decenii era adus aici din vatra Bărăganului să slujească sub drapel în trupele de grăniceri, să păzească graniţa de nord a ţării, ironie a sorţii, de românii de dincolo de Tisa. Dureros de dulce îmi sună şi acum în urechi clopotul bisericii din localitatea Biserica Albă, de pe teritoriul de astăzi al Ucrainei, pe care îl auzeam din gradina batalionului unde, tot la vreme de iarnă, ne adunam în linie, în apele aproape îngheţate ale Tisei, la comanda unui căprar răpănos. Suna clopotul acela la fel ca la biserica mea din Gurbăneşti, de mi se înmuia inima de dor şi mi se ridica un nod în gât mare şi greu ca un bolovan.
Venea de dincolo de gardul ghimpat un sunet de glas românesc oropsit de mi se frângea şi mai tare inima. Căci de acolo, de peste Tisa, identificam în vaietul clopotului din Biserica Albă durerea românilor ortodocşi, rupţi de patria şi de Biserica-mamă, abandonaţi forţat de autorităţile comuniste printre străini, ca nişte orfani.
Împreună cu fraţii ortodocşi de dincolo de Tisa
Astăzi, prin reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, prin întărirea lucrării sale, chiar şi prin recuperarea acestui imobil încredinţat spre vecie, se reînvie firesc speranţa unei legături frăţeşti, unei comuniuni de simţire a românilor ortodocşi din Sighet cu românii ortodocşi de dincolo de Tisa, chiar dacă vremurile au aşezat între ei o graniţă, trecându-le prin suflete ghimpii gardului de sârmă.
Că este aşa, o dovedesc desele întâlniri, acţiunile frăţeşti comune despre care mi-a vorbit părintele protopop Vasile Aurel Pop.
"Atât la nivel de episcopie, cât şi la nivelul protopopiatelor şi parohiilor, sau al asociaţiilor neguvernamentale, avem legături foarte strânse cu fraţii de peste Tisa, care sunt în jur la vreo 50.000. Ierarhii noştri au făcut deplasări dincolo de graniţă, mai des de când s-a deschis trecerea de la Sighet spre Slatina.
Recent, l-am însoţit pe Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereul nostru vicar, la hramul bisericii din Apşa de Mijloc, localitate eminamente românească de dincolo de graniţă, cu 1.800 de locuitori. În 2011, l-am însoţit pe Preasfinţitul Iustin Sigheteanul de Crăciun, după calendarul vechi, la Slatina (Solotvino). Am participat chiar şi cu Înalt Preasfinţitul Justinian, Arhiepiscopul nostru, la târnosirea sfântului pristol al mănăstirii din Hruşevo, ridicat pe locul vechii mănăstiri, unde se mai păstrează temelia. Dincolo de Tisa sunt următoarele sate româneşti: Solotvino (Slatina), Apşa de Mijloc, Apşa de Jos, Topcino, Strâmtura, Biserica Albă, localităţi cu preoţi români, pe care eu îi cunosc foarte bine.
Avem schimburi cu românii de dincolo la hramurile bisericilor noastre, ne invităm reciproc şi participăm la ele împreună cu credincioşii. Corul bisericii din Slatina vine de fiecare dată la concertul de colinde pe care îl organizăm înainte de marea sărbătoare a Naşterii Domnului, în Palatul episcopal.
Pe 28 noiembrie 2011, am participat la sfinţirea a două busturi: unul aşezat în centru Slatinei, cel al Sfântului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, şi altul în incinta Şcolii "George Coşbuc" din Solotvino, cel al lui Mihai Eminescu", îmi mărturiseşte părintele protopop.
Părăsesc Sighetu Marmaţiei nostalgic şi bucuros, urmărit de o bucolică imagine a vechii Reşedinţe episcopale, spre care ortodocşii din Maramureşul neciuntit se strâng pentru rugă la zi de sărbătoare, ca în jurul unei inimi. Fragment de veşnicie suprins cu căldură şi talent incontestabil de pictorul Robert Zolopcsuk, în care se adună întregită nu numai istoria unui neam liber, ci şi speranţa lui, viitorul, dar mai ales demnitatea şi nădejdea lui în mântuire.
