În ciuda unei zile de primăvară, neobişnuit de rece, am hotărât să vorbim despre păcatele tinereţilor, care ne aparţin nouă, tinerilor din ziua de astăzi, într-un cadru mai puţin convenţional - pe stradă -, o sursă continuă de inspiraţie, şi nu doar pentru tema propusă spre dialog. L-am ales ca interlocutor pe Andrei Themistocle, „un tânăr care încearcă să îşi dea seama ce trebuie să facă ca să fie cât mai împlinit“, după cum simplu se autocaracterizează, şi care crede că tinerii, ca şi celelalte categorii de vârstă, trebuie să lupte cu ei înşişi şi nicidecum să se lupte cu lumea, pentru că, mai spune el: „Hristos nu ne-a cerut să mântuim lumea, ne-a cerut să încercăm să facem aşa încât să putem primi mântuirea pe care El ne-o dă“.
Andrei are 25 de ani şi un nume care aminteşte de temutul şi ambiţiosul Temistocle, om de stat grec, care a trăit în perioada 525-460 î. Hr. Andrei nu pare deloc de temut, însă este un ambiţios. Îmi povesteşte pe scurt, cât timp ţinem drept drumul spre Unirii, pe bulevardul Regina Maria, că este absolvent de Drept, urmează cursurile Facultăţii de Filosofie şi, în paralel, se străduieşte să fie un student bun la Facultatea de Teologie „Patriarhul Justinian“, din capitală.
În zgomot de roţi de tramvai, claxoane de maşini şi pălăvrăgeala oamenilor de pe stradă, înţeleg de la Themistocle „că toate lucrurile trebuie făcute în viaţă la timpul lor…“ şi întrerupe ideea. Doi tineri îndrăgostiţi sunt atât de ataşaţi unul de celălalt încât nu vor să dea drumul mâinilor unite când ne întâlnesc. Suntem nevoiţi să-i ocolim. „Ştiu că sună a clişeu, dar e şi o substanţă aici. O spun conştient. E un pic mai greu, recunosc, dar nu mă plâng. Nu m-a forţat nimeni să fac ceea ce fac“, continuă firul discuţiei absolventul de Drept. Tânărul recunoaşte că ceea ce îl face să nu se piardă într-un oraş mare ca Bucureştiul este credinţa şi educaţia primită de acasă. „Echilibrul îl căutăm perpetuu. Aici, în Bucureşti, sunt multe feluri în care poţi să cazi, dar e bine să ai o fundamentare, şi asta vine din credinţă, în primul rând, dar şi dintr-o educaţie primită. Pe mine, bunica obişnuia întotdeauna să mă ducă la biserică, am fost familiarizat de mic cu spaţiul liturgic, şi toate acestea au contat şi contează enorm.“
Ispita şi moda
O reclamă mare, cocoţată pe un stâlp de beton, afişează o femeie frumoasă. I-a rămas un rest de cremă de ciocolată la colţul gurii. „Ispita!“, spunem amuzaţi la vederea panoului şi continuăm drumul, cu pas grăbit. E rece, cerul destul de înnorat, picături de ploaie ici şi acolo. Ne depăşeşte un grup de tinere zgribulite, cu eşarfe enorme încolăcite la gât, dar cu buricul la vedere. Aşa e moda. Una dintre ele ne aruncă peste umăr o privire conturată cu un fard negru metalizat, în timp ce vorbeşte cu ton ridicat la un telefon mobil. „Cu păcatul este foarte dificil de luptat. Mai ales în ziua de astăzi şi mai ales la nivelul nostru de putere de credinţă, de angajament. Sunt mult mai multe feluri în care te poţi pierde în ziua de astăzi. Mult mai multe decât au fost vreodată. De exemplu, sunt tot felul de tentaţii, şi mă refer aici la tentaţii ascunse“, crede studentul Themistocle.
Oamenii de azi şi felul divers în care se poate păcătui
Ajungem la Unirii, după ce traversăm într-un suflet două treceri de pietoni. Şoferii sunt, ca de fiecare dată, foarte grăbiţi. Poate de aceea, unii dintre ei, ca la comandă, îşi schimonosesc feţele prin parbriz, cu ochii aproape ieşiţi din orbite, şi gesticulează nervos, când o bătrână traversează mai greu zebra. Nimeni nu pare să simtă că ar fi ceva în neregulă. Toţi îşi văd de drumul şi de gândurile lor. La scurt timp după ce un poliţist trece prin mulţime, bunica devine imediat subiect de ironii aspre pentru câţiva liceeni cu blugi largi şi cercei în urechi. Andrei ţine să puncteze câteva aspecte, referitor la cele văzute: „Păcatul cred că este nerespectarea voinţei divine, decăderea din starea în care Dumnezeu Întrupat ne-a chemat să ajungem. Are o multitudine de forme. Păcate existau şi acum două mii de ani, există şi în 2009. Ceea ce cred că s-a schimbat este, în primul rând, perspectiva noastră, a oamenilor şi, în al doilea rând, felul mult mai divers, mai complex în care se poate păcătui.“
Oameni. O mare de oameni. E din ce în ce mai rece. Picăturile de ploaie au început să se înteţească. Căutăm adăpost în imediata apropiere, pe treptele unui Internet cafe. Peste drum, dăm cu ochii de un cazinou. Cât timp ne facem loc pe scările care se umplu de oameni rebegiţi şi trişti, aflu de la interlocutor: „Astăzi, avem de-a face cu o varietate de păcate şi cu moduri mult mai parşive de care mulţi oameni, maturi chiar, nu îşi dau seama. Spre exemplu - internetul. Nu spun că e total nefolositor, însă mulţi tineri, copii, ba chiar şi adulţi, pierd timp, mult timp, ceea ce îi face să decadă din înălţimea duhovnicească a lor. Internetul mi-a venit acum la îndemână, dar până la urmă şi dacă vorbeşti prea mult, sau mănânci, dormi fără o limită etc, odată ce te stăpâneşte lucrul acesta şi nu poţi lupta cu el, este păcat.“
Tinerii noştri, tinerii lor
În apropierea metroului, valuri de oameni. Intră şi ies din gura subteranului fără oprire. Imaginea aceasta e parcă desprinsă dintr-o secvenţă înregistrată şi care e repetată zilnic, ca pe un ecran de cinematograf. Printre sutele de figuri pe care le văd, patru tineri (să tot fi fost minori) cu ţigări aprinse şi şepci întoarse pe capete privesc de pe margine trecătorii. Cei patru puşti îmi aduc aminte de un film, „Păcatele tinereţii“ (1996), bazat pe o poveste inspirată de romanul autobiografic al lui Lorenzo Carcaterra. Regizorul Barry Levinson aduce în prim-plan patru foşti delincvenţi minori, care se răzbună la vârsta maturităţii pe gardienii de la şcoala de corecţie, care i-au supus la grele cazne. Pentru Andrei, „global, tinerii sunt foarte diferiţi. Dacă la noi este vorba mai mult de o confuzie între valorile autentice, reale, şi valorile închipuite, la ei (n.r. americani) e vorba, cred eu, de o disoluţie a valorilor“. În acest context, studentul la Teologie vede „întoarcerea la tradiţie, întoarcerea la valorile de odinioară, de la baza de la care a plecat, şi trăirea duhovnicească, şi viaţa morală“, o soluţie imediată pentru tinerii din generaţia sa.
„Cea mai importantă şi eficientă predică este cea a vieţii însăşi“
Cât priveşte decăderea morală fără precedent a lumii de astăzi, care şi-a făcut aproape un scop din căutarea plăcerii - aspect deseori vehiculat în mai toate mediile vieţii publice - Andrei Themistocle conchide: „Oricât de frumos am vorbi, atâta timp cât nu putem în practică ceea ce spunem, e greu să ajungem unul la sufletului celuilalt. Cea mai importantă şi eficientă predică este cea a vieţii însăşi, cea a trăirii. Iar de luptat, trebuie să lupţi cu tine însuţi - lupta cea mai grea de pe lumea asta - şi nicidecum să te lupţi cu lumea. Hristos nu ne-a cerut să mântuim lumea, ne-a cerut să încercăm să facem aşa încât să putem primi mântuirea pe care El ne-o dă. Mai cred că păcatul cu care trebuie să luptăm fiecare dintre noi este păcatul care ne stăpâneşte“.
