Nu de mult, am trăit clipe înălţătoare participând la o rasoforie şi o călugărire, la Mănăstirea Sărăcineşti din judeţul Vâlcea. Şi pentru că cele două candidate la monahism, sora Otilia şi rasofora Irina, au trecut la o viaţă nouă, totul a urmat firesc, aşa cum Taina Sfântului Botez ne conduce spre o existenţă cu totul nouă.
Preasfinţitul Părinte Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, şi părintele arhim. Vartolomeu Androni, exarhul mănăstirilor din aceeaşi eparhie, împreună cu un sobor de preoţi de la Mănăstirea Cozia, au făcut ca această slujbă să poarte o rază din lumina Învierii, pe trepte ale desăvârşirii monastice. Emoţia celor două, precum şi a credincioşilor veniţi aici la ceas de seară, a culminat cu rânduiala tunderii în monahism. Cine nu ajunge măcar o dată în viaţă la o astfel de slujbă rămâne departe de esenţa trăirii monastice.
Încă de la intrarea în biserica sfintei mănăstiri, o pace adâncă se cernea peste lumina difuză a lumânărilor care pâlpâiau la ceas de Priveghere. Era pentru întâia oară când aşteptam să văd o astfel de slujbă. Toată lumea purta straie de sărbătoare şi se comporta ca şi cum s-au înfrăţit cu toţii într-o altfel de taină.
Sora Otilia aştepta să facă primul pas pe treapta rasoforiei, care este de fapt „începutul chipului monahicesc“. Deşi se află de patru ani în mănăstire, ea este conştientă că rasoforia este „începutul sfântului chip“. Punctul culminant al acestei slujbe a fost tunderea părului şi schimbarea numelui. În timpul acesta, ierarhul a spus: „Se tunde roaba lui Dumnezeu Nifona (acesta a fost momentul schim-bării numelui), în numele Tatălui. Amin; şi al Fiului. Amin; şi al Sfântului Duh. Amin. Să zicem pentru dânsa: Doamne miluieş-te!“. I-au strâns apoi părul, completându-i veşmintele monahale cu rasă, culion şi camilafcă. Părea alt om, înnoirea fiind extrem de evidentă, sub harul rugăciunilor ierarhului. Am simţit în clipa aceea momentul de reînnoire a persoanei care caută desăvârşirea, am simţit că acela avea să fie începutul unei alte vieţuiri, aceea de monah, chiar dacă este deocamdată doar la început de drum. Strălucirea din priviri îi trăda bucuria de a-L sluji pentru totdeauna pe Mântuitorul, emanând statornicie şi în acelaşi timp dorinţă de viaţă, de nevoinţă după poruncile lui Hristos.
Privind spre marea aceea de oameni, călugări şi mireni, cu toţii în duh şi negrăită bucurie, am simţit prezenţa harului, inundând cu lumină bisericuţa mică a mănăstirii. În întunericul nopţii, doar lumânările mai pâlpâiau. După ce s-a închinat la sfintele icoane, rasofora Irina, îmbrăcată într-o cămaşa albă, s-a oprit la uşa bisericii, de unde venea încet, încet, ca o şoaptă, sub mantia naşei sale de călugărie. Fiind mai evoluată în trăirea monastică, se vede fermitatea cu care primeşte bucuria că-lugăriei. E şi firesc, având în vedere că a intrat în viaţa monahală cu 22 de ani în urmă. Cu toate acestea, emoţiile sale au fost asemenea celor pe care le-a avut rasofora Nifona. Rânduiala tunderii în monahism a fost la început oarecum asemănătoare cu cea a rasoforiei. A urmat aceeaşi tundere a şuviţelor de păr, dar răstignirea acesteia sub forma crucii şi dialogul pe care l-a purtat cu ierarhul în timpul slujbei au fost înălţătoare. N-am trăit niciodată un sentiment atât de profund şi ridicându-mi pentru o clipă privirea, am zărit ochii umeziţi de lacrimi de bucurie pe chipurile tuturor. Prima haină pe care a primit-o monahia a fost cămaşa cea albă, un fel de simbol al luminii de pe Tabor. I s-a dat apoi crucea, ca „armă împotriva diavolului“, cruce pe care o va purta în nevoinţa de a-L urma pe Hristos. Un lucru extrem de interesant pentru mine a fost paramanul - o bucată de pânză neagră, în formă de dreptunghi, pe care naşa de călugărie i-a legat-o de spate şi pe care scria: „Luaţi jugul Meu că este bun şi sarcina Mea uşoară!“ Au îmbrăcat-o apoi cu dulama, care simbolizează haina pocăinţei, după care au încins-o cu o curea, despre care se spune că este „puterea adevărului“, care mortifică trupul şi înnoieşte duhul. A fost încălţată cu pantofi noi, care să o ajute în alergarea cu uşurinţă spre a vesti Evanghelia, după care i s-au pus rasa şi culionul, peste care au înveşmântat-o cu mantia. Cutele acesteia, asemenea unor raze strălucitoare, au semnificaţia luminii coborâte peste Sfinţii Apostoli, pe muntele Tabor. În momentul în care i s-a pus camilafca, sub acest văl foarte subţire, a apărut un chip nou, într-o lumină nouă, purificată prin puterea nemărginită a Harului Divin. Metaniile, crucea şi făclia, pe noi, mirenii, ne impresionează ca imagine, dar semnificaţia teologică a acestora se conturează într-un scut de apărare, fiind permanenta armă împotriva diavolului. În final, maica a fost condusă într-o strană. Am trecut cu toţii prin faţa ei şi, după rânduială, întrebând-o cum o cheamă, ea a răspuns fiecăruia: Ecaterina.
Din nou le-am întâlnit privirea, ca şi cum un petic de cer fusese rânduit să lumineze biserica acestei sfinte mănăstiri. În fiinţa lor cea nouă, rasofora Nifona şi maica Ecaterina au primit tunderea în monahism ca pe un dar de preţ al Mântuitorului Hristos.
