Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj O tânără care se „zidește” pe sine în frumusețe

O tânără care se „zidește” pe sine în frumusețe

Galerie foto (5) Galerie foto (5) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 08 Decembrie 2019

„De obicei, unde ni se pare că nu vom găsi nimic interesant, acolo rămânem uluiți.” Într-o asemenea „cădere prin podeaua unei biblioteci” ima­ginare, am rămas și eu uluit, „uitându-mă înapoi” și observând că ies din... „rafturi” și pășesc într-o lume cu „întâmplări și istorioare pentru copii... cuminți!”, în care „se zidește” pe sine, cu o candoare și o sinceritate debordantă, Maria Pârcălabu. O adolescentă de la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București, pe care am cunoscut-o recent și care, așa cum mărturisește, nu poate privi înghețată lumea, „cu mâinile încleștate pe materialul prăfuit” al clipei.

Maria Pârcălabu este o adolescentă de 16 ani, care scrie cu aceeași sinceritate cu care învață, se roagă, cântă la pian și face balet, într-un timp în care telefonul și internetul țin loc de realitate multora dintre tinerii acestui timp. Or, o asemenea persoană, care a înțeles că secretul vârstei sale este să-ți umpli mintea cu fru­musețe, nu poate decât să uluiască. Și oricine dobândește capacitatea de a se zidi din frumu­sețe este fericit, nemaifiind nevoit, cum spunea Picasso, „de foarte mult timp pentru a deveni tânăr”.

Limbajul muzicii

Până la 16 ani, Maria Pârcălabu a scris o carte, „Întâmplările Mariei. Istorioare pentru copii... cuminți”, învață cu sârguinciozitate, pentru că „în acest colegiu nu ai cum să te aștepți să iei note mari doar pentru faptul că ești prezent la ore sau pe muncă puțină, fiindcă sunt cerințe foarte mari”. Cel mai mult îi plac biologia, fizica și matematica, deoarece dorește să dea examen la medicină, profesie de care s-a îndrăgostit datorită unui serial de televiziune: „Anatomia lui Grey”. Dar, în aceeași măsură, îi plac și muzica, și baletul, și pictura, și literatura. Cântă la pian și a făcut muzică de performanță până în clasa a VIII-a. „Mi-a plăcut pianul pentru că o verișoară de-a mea cânta la acest instrument. După un sejur petrecut într-o iarnă la o casă de vacanță unde mă aflam cu părinții, ruda mea mi-a cântat o piesă, care m-a cucerit, la un pian vechi care exista acolo. Ca să cânt și eu, mi-a scris notele cu marker pe clapele instrumentului! Așa am învățat, după care am început să studiez pianul. Îmi place foarte mult Chopin. El este foarte cunoscut pentru «Nocturnele» sale. Eu am cântat, și cânt, piese și studii compuse de el. Muzica este un limbaj prin care eu, în primul rând, mă descarc. Atunci când cânt la pian mă simt foarte bine și eliberată de toate problemele, dar și comunic ceva ce vine din interiorul meu. Exprim și ce simt, și cum «văd» eu notele puse pe portativ. Mă recunosc în multe din partiturile pe care le interpretez”, ne spune aceasta.

Dans și rugăciune

Baletul a fost pentru ea un hobby. După ce a trecut prin două școli de profil, în prezent face balet clasic cu o doamnă profesoară de la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din București. „Cu baletul este ceva mai greu, pentru că trebuie să mă concentrez foarte mult și pe tehnică. Prin dans, exprim aceleași trări și sentimente ca atunci când cânt la pian”, ne mai spune aceasta.

Ce o face specială pe această tânără sunt cumințenia, smerenia ei și candoarea cu care își trăiește prezentul.

„Mă consider un copil cuminte. Simt nevoia să le mărturisesc părinților numai adevărul. Am scopuri, cum este cel care se referă la medicină, dar am și principii. De pildă, corectitudinea, de la care nu m-am abătut niciodată. Când greșesc cu ceva, recunosc. Eu cred că Dumnezeu există. Mi-L imaginez ca pe o forță care mă ajută. Uneori îmi imaginez și cum arată, fizic, Raiul! În fiecare seară mă rog la Dumnezeu. Am patru rugăciuni pe care le spun: «Tatăl nostru», «Maică Preacurată», «Doamne, ține-i fericiți pe părinții mei iubiți», și... «Înger, îngerașul meu», pe care le-am învățat la religie, în școală. Fac parte dintr-o generație cu o minte mai deschisă, dar sunt și mulți tineri superficiali, intere­sați mai mult de ce cred alții despre imaginea lor, își petrec mult timp pe internet, pierd vremea vorbind ore în șir pe telefon sau se plictisec foarte ușor aproape de orice. Eu am mulți prieteni care gândesc la fel ca mine”, ne mai spune Maria.

În raport cu veșnicia, viața aici e doar o etapă

Mariei îi place foarte mult să scrie. „Am început cu compuneri școlare. În clasa a VIII-a, am făcut pregătire cu o doamnă profesoară pentru examenul de capacitate, care m-a stimulat să scriu cât mai frumos, cât mai expresiv, fără să-mi impună șabloane. Așa că am scris cum am simțit eu”, ne mai spune aceasta.

Răsfoiesc volumul pe care mi l-a oferit, oprindu-mă la o frază din eseul „Întâmplare într-o bibliotecă”, și o întreb ce înseamnă „a cădea prin podeaua bibliotecii”, cum scria acolo. „Este o metaforă. E ceva ce a venit de undeva din interiorul meu. Un alt fel de a spune că ai pătruns în universul cărților.” Deși are un univers al său, nu cu mult diferit de cel al lumii reale, uneori visează la ceva ce poate nici nu există în realitate: un pian dezacordat care cântă de unul singur într-un muzeu, întinderi de lapislazuli (amestec de minerale de culoare albastră, n.n.), o ieșire din rafturi pe o ușă secretă dintr-un corp de bibliotecă, o eclipsă ca o cortină care închide un spectacol și ea întrebându-se: „Oare va mai fi lumină?”; sau o întâlnire cu Mozart care, arătându-i un pian, îi zice: „«Vreau să-ți spun că mă aștept să dai viață acestei bucăți de lemn!»; o aselenizare pe lună, ca o scufundare în apă, în care astrul nu ascunde nimic, și are doar două forme de relief, cratere și platou, fără ascunzișuri și întrebări, un loc de meditație”. „Îmi place foarte mult Slavici, care în scrierile sale parcă nici nu narează, personajele urmând firul unor vieți în care autorul pare a nu interveni cu nimic. Pentru mine, acum, viața e mișcare, urcuș, scară. O etapă doar, dacă te gândești la viața de după moarte”, ne mai spune aceasta.

„Există o fântână a tinereții. Ea constă în mintea ta, în talentele tale, în creativitatea pe care o aduci în viața ta și în viețile oamenilor pe care îi iubești. Atunci când înveți să accesezi această sursă, ai învins, cu adevărat, vârsta”, spunea Sophia Loren. Maria nu vrea să-și învingă vârsta, ci să și-o umple cu frumusețe, ca să fie fericită. Și credem că reușește.