Sfânta Muceniţă Ecaterina este prăznuită în Biserica Ortodoxă pe 25 noiembrie, iar printre puţinele biserici ocrotite de jertfelnicia eruditei Ecaterina, născută într-o familie de rang înalt din Alexandria Egiptului, se numără cea din satul ieşean Ulmi. Deşi se află pe drumul Hârlăului, la 50 km de Iaşi, cel mai vechi sat al comunei Belceşti îşi scrie în continuare istoria în tihnă. Asemenea muceniciei Sfintei Ecaterina, oamenii de aici au tras din greu să scoată ochii în lume, dar au răzbit cu ajutorul a trei mari piloni pe care s-au sprijinit: familia, şcoala şi Biserica.
O viaţă de postire şi tăcere la Mănăstirea Deleni
"Dragostea schimbă însăşi natura lucrurilor. În mâna dragostei, toate devin bune", spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Sub semnul dragostei pentru Dumnezeu a apărut şi Mănăstirea "Naşterea Maicii Domnului", din marginea localităţii Deleni, din Arhiepiscopia Tomisului. O adâncă chemare la slujire în acest loc l-a făcut pe părintele Casian Modoran, stareţul aşezământului, să se lase purtat de mâna dragostei divine şi să preschimbe locul într-un punct de unde poţi "atinge cerul cu mâna", cum mărturiseşte Iuliana Ene, o credincioasă din Medgidia, care a trăit aici o clipă de rai.
Cu lumina cerului "spartă" şi zvârlită în zeci de culori prin frunzişul codrului, vechile drumuri ale Scythiei par a se frânge subit undeva în orizontul vălurit al toamnei. Străbătându-le, ai putea crede că vei sfârşi într-un neunde lăptos, fără de gând, fără de umbră sau poate într-o tăcere absolută, pe care o poţi confunda uşor cu singurătatea. Eroare fatală. Drumurile vechii Scythii nu se sfârşesc decât în cer. Parcurgându-le până la capăt, ajungi la un moment dat într-un punct în care simţi cum te desprinzi de pământ, înălţându-te la îngeri. Apă din sat şi lumină de la candele Am trăit şi noi o asemenea stare, ajunşi la capătul unei tăceri absolute, unde ne-am întâlnit cu Dumnezeu. Şi fără să realizăm atunci, dar din plin mai târziu, reeditasem de fapt drumul pe care nu cu prea mulţi ani în urmă îl descoperise, asumându-şi-l ca semn concret al dragostei faţă de Hristos, şi fostul monah de la "Peştera Sfântului Andrei", actualul stareţ al Mănăstirii "Naşterea Maicii Domnului", de la Deleni, mult prea tăcutul părinte Casian Modoran. Şi exact în punctul despre care vorbeam, a ridicat mănăstire. Nimic întâmplător. Căci la Dumnezeu nu există întâmplare. Spunem aceasta deoarece Mănăstirea Deleni completează un perimetru sacru al zonei, în care se mai află alte trei mănăstiri: "Peştera Sfântului Andrei", "Sfântul Apostol Filip" şi "Adâncata", unde ţărâna tăinuieşte, cu siguranţă, sângele şi moaştele multor martiri ai primelor secole creştine. Pe scurt, istoria mănăstirii începe în 2003, când pe un teren donat de familia Borchiş Arhiepiscopiei Tomisului, părintele s-a retras să înalţe rodul dragostei lui pentru Hristos: mănăstirea. În mai 2004, Înalt Preasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a sfinţit locul, iar patru ani mai târziu, la 7 septembrie 2008, a târnosit biserica de lemn, în stil maramureşean, ridicată cu sprijinul unor meşteri din Vicov. Mănăstirea şi locul sunt ca o postire continuă. Aici nu există apă şi nici curent electric. Pentru viaţă şi cult, apa este adusă din satul Deleni, lumina este dată de candele şi, doar la mare nevoie, de un generator electric. Poate şi de aceea cerul aici este mai aproape de pământ, de poate fi atins cu mâna de toţi pelerinii care se încumetă la acest drum al tăcerii. Această cale a smereniei, în definiţia ei cea mai concretă. Puţine vorbe, o pildă şi multă tăcere "Pentru că protectoarea noastră este Maica Domnului, am ţinut ca hramul aşezământului să fie "Naşterea Maicii Domnului"", spune părintele stareţ tuturor celor care ajung aici. De altfel, acestea sunt printre puţinele cuvinte pe care le adresează celor care îi trec pragul, în afara celor strict necesare, rostite în şoaptă la rugăciune, la slujbe sau în timpul mărturisirilor. Cu mai multe cuvinte îi explică starea pelerinii: "Am rămas profund impresionaţi de mărinimia părintelui, prin faptul că după slujbă serveşte masa împreună cu toţi credincioşii prezenţi. Stând la masă şi privindu-l pe ascuns, am observat smerenia, bunătatea pe care ar vrea să ne-o insufle. Nu pot să uit pilda spusă de cuvioşia sa că, aşa cum atunci când ieşim la plimbare suntem atenţi cum ne îmbrăcăm, ne spălăm, ne lustruim pantofii, pentru a nu râde lumea de noi, la fel ar trebui să ne îngrijim de suflet, ca să-i fie pe plac lui Dumnezeu", spune o credincioasă din Medgidia. O altă credincioasă îi scrie pe site-ul mănăstirii, tocmai din Spania, că nu poate uita clipele petrecute la mănăstire şi că ar dori "să pot schimba câteva vorbe cu dumneavoastră. Este foarte important pentru mine!" A fost o chemare pentru acest loc Ne-am oprit şi noi cu rugăciunea în biserica mănăstirii într-un amurg de octombrie. Dincolo de cuvinte, de vorbe mai mult sau mai puţin meşteşugite, putem exprima acum cel mai bine trăirea de atunci, printr-o adâncă tăcere. Un fel de a spune cum la Deleni timpul este totală nevorbire, pentru că timpul însuşi este tăcere. Nimic încremenit, ci numai linişte lină, ca un orizont de câmpie. Şi a trăi tăcerea este, trebuie să recunoaştem, o formă sublimă de a exprima deopotrivă cerul, pământul, rugăciunea, smerenia, frumuseţea şi chiar tăcerea însăşi. Am întâlnit-o la mănăstire şi pe mama părintelui Casian, doamna Maria Modoran, retrasă aici ca soră responsabilă cu bucătăria pentru cei patru vieţuitori, trei călugări şi un frate, dar şi pentru pelerinii care rămân la slujbe. "Încă de pe vremea când era la "Peştera Sfântului Andrei", îmi spunea: "Vai, mamă, ce loc minunat pentru mănăstire este aici!" A fost, sigur, o chemare pentru acest loc în care eu cred că a păşit şi Sfântul Andrei. Cred de asemenea că a fost scris de la Dumnezeu ca părintele să-I slujească în acest punct. Biserica noastră este făcută cu foarte multă dragoste. Ne-am bucurat cu toţii de orice lucru mic sau mare care s-a realizat aici", ne spune cu timiditate sora Maria. Împinşi de înserare, am plecat de la mănăstire spre satele din jur şi spre noi înşine pe drumul ce coboară din cer, cu sentimentul că am atins cerul însuşi cu degetele, dar mai ales cu inima. Cu această mângâiere lipită de suflet urcăm şi coborâm încă şi acum, la ceva vreme trecută de atunci, drumul acela de la pământ la cer, încercând şi noi, cum a făcut-o părintele, să ne lăsăm în dragostea lui Dumnezeu pentru a schimba natura lucrurilor, cu dragoste, în bine…