„Eu am avut un singur secret - munca. Mi-a plăcut să ştiu şi să învăţ tot ce ţine de meseria mea, ca să fiu stăpână pe mine, ca nu cumva să mi se pună o întrebare şi eu să nu ştiu să răspund. Le-am făcut pe toate în aşa fel încât atunci când am ajuns acasă m-am culcat liniştită cu capul pe pernă. Apoi, eu sunt pentru ceilalţi, la mine nu m-am gândit niciodată. Eu mi-am pus viaţa pe tavă, aici, în Patriarhie. Este instituţia mea de suflet. Nu ştiu dacă vă vine să credeţi ce spun eu, dar eu ştiu ce spun.“ Sunt cuvintele doamnei Elena Mititiuc, un om care a făcut din munca sa o pasiune, zi de zi, timp de 38 de ani, şi care poate fi model pentru generaţia celor tineri şi nu numai.
O uşă mare, înaltă, din sticlă mată, încadrată de nişte bucăţi late din lemn masiv, se deschide cu zgomot şi se închide aşijderea. Doi ochi mă privesc deasupra ochelarilor, dar coboară imediat şi îmi indică scaunul cu spătar, tapiţat. Mă conformez. Iau loc şi aştept. Citesc pe un perete: „Am învăţat că un om are dreptul să-l privească pe altul de sus doar când trebuie să-l ajute să se ridice“. (Johnny Welch, Marioneta). În timp ce fac eforturi să memorez rândurile, trec cu privirea peste icoanele răstignite deasupra moto-ului, fixez luna iunie într-un calendar creştin ortodox, fără să vreau observ un dulap, încă un dulap, trei birouri, vrafuri de dosare, şi mă opresc la doamna care mi-a indicat să iau loc. De doamna Elena Mititiuc, şef serviciu personal resurse umane auzisem, dar nu o întâlnisem niciodată.
„Spune, mămică, cu ce te pot ajuta“, mă întreabă, în timp ce mă cercetează, privindu-mă atent. N-am când să-i răspund, că uşa se deschide, iar doamna - solicitată să răspundă unei întrebări. Era un coleg de serviciu. Nu trece mult şi, la fel, un altul, o alta şi tot aşa. E clar, aici se lucrează cu oamenii şi pentru oamenii din Patriarhie. Oamenii vin, întreabă, cer lămuriri, pleacă şi se întorc… alţii, şi tot aşa. E un du-te-vino constant, un loc de muncă solicitant căruia „şefa“ (aşa cum îi spun angajaţii, apelativ cu care nu s-a obişnuit nici acum) de la serviciul personal resurse umane i-a rezistat cu devotament şi rezultate dintre cele mai bune, timp de 38 de ani.
Primul loc de muncă - o piatră de încercare
Elena Mititiuc îşi aminteşte cu lux de amănunte prima zi în Patriarhie. Mai exact, la Tipografia Institutului Biblic, unde a fost angajată la sectorul expediţie. Se întâmpla la 1 martie 1971. Pe atunci avea 20 de ani, iar acum povesteşte: „Era şef, adică consilier patriarhal, părintele Sabin Verzan, un om excepţional. A ţinut enorm la oamenii cu care a lucrat, până la cel mai mărunt angajat. Îi ocrotea pe toţi. A fost un om pentru oameni. Ţin minte că am venit la tipografie, am intrat în biroul părintelui Verzan şi, sus, pe perete, era, pe atunci, tabloul patriarhului Justinian. Mi-am ridicat privirea, am citit «Preafericit» şi mi-am zis în mintea mea: «Doamne, cât de fericit trebuie să fie acest om…»“
Munca la expediţie nu a fost foarte uşoară, însă „dacă erai în stare să faci munca de acolo, să-ţi asumi responsabilitatea, pentru că nu erai doar un simplu cărăuş, un muncitor necalificat, ci trebuia să fii foarte atent, atunci reuşeai mai departe. Tipografia era piatra de încercare, dar şi trambulina de unde puteai ajunge mai departe în Patriarhie. Şi acum mai am urme de bătături de la expediţie. De acolo se expediau toate revistele, cărţile de cult ale Patriarhiei, în ţară la eparhii sau în străinătate. Pe atunci existau abonamente cum există şi acum. Erau săli întregi de cărţi tăiate din legătorie. Nu aveam neapărat termen de expediere a tipariturilor, dar nu suportam atunci, cum nu suport nici acum, să văd că am maldărul şi eu nu fac nimic. Şi atunci, repede, viteză. Muncă. Doi ani jumătate am stat la tipografie“, adaugă doamna Elena Mititiuc.
„Nu au alţii două capete şi numai eu am unul“
Conform Legii 12/1971 (abrogată după revoluţie), până la completarea studiilor, exista posibilitatea avansării în funcţii economice (funcţionar, statistician, contabil etc). După mai bine de doi ani de muncă, tânăra care lucrase cot la cot cu bărbaţii, la expediţie, a obţinut un post de contabil la atelierele Institutului Biblic - Schitul Maicilor, aflate astăzi în Şoseaua Olteniţei. Pe vremea aceea atelierele Schitul Maicilor erau situate lângă Garnizoana Bucureşti (cartier Uranus). Ca orice început, munca în contabilitate nu s-a dovedit un lucru facil, mai ales că - recunoaşte doamna Elena - „Eu nu văzusem în viaţa mea cum arată un stat de plată şi picasem şi la sfârşit de lună, când e foarte mult de lucru. În trei zile trebuia să dau oamenilor salariile. De la birou mă întorceam acasă plângând, când mă duceam la birou, dimineaţa, iar plângeam pe drum. La un moment dat mi-am zis: «Nu au alţii două capete şi numai eu am unul. Nimic nu e imposibil.» M-am dus în arhiva de acolo şi am scos nişte registre mari. Degeaba, tot ca viţelul mă uitam. La un moment dat, l-am rugat pe domnul Iliescu, normator producţie, să îmi arate cum se calculează şi m-a ajutat. M-am apucat să întocmesc statele de plata cu creionul chimic (aşa lucram pe atunci) şi în ziua aceea am plecat foarte târziu acasă. Aşa că atunci când a venit rândul meu să le arăt altora, am zis mereu: «Mămică, aici nu este filosofie, trebuie numai multă atenţie şi conştiinţă, pentru că lucrezi cu oamenii». Şi biruiesc, aşa cum am biruit şi eu. Şi mă bucur“.
Familia de la serviciu. Ordine şi disciplină
Doamna Elena spune că, deşi nu a venit timpul să trăiască din amintiri, pentru că încă se mai simte un om în putere, apt de muncă, totuşi îşi dă seama că acele vremuri de demult au avut un parfum aparte. Îşi aduce aminte cu mare plăcere de oamenii cu care a lucrat, de la colegii de birou, şefi (tiza ei, Elena Roşculescu, este cea „de la care am învăţat meserie adevărată“), până la muncitori. Aceştia din urmă, angajaţi la atelierele Institutului Biblic, era foarte bine pregătiţi, învăţau meserie de la 18 ani, iar din mâinile lor ieşeau adevărate bijuterii - picturi şi diverse obiecte de cult.
„Eram ca o adevărată familie. Când era zi de sărbătoare şi aveam liber, aveam impulsul de a merge la serviciu, iar când venea primăvara şi intrai în curtea atelierelor Schitul Maicilor, era rai. Bisericuţa era aproape. Era o atmosferă cu totul deosebită, simţeai că eşti cu adevărat în casa lui Dumnezeu“, adaugă doamna Mititiuc.
Mai mult de atât, spune că exista cu adevărat o rânduială, stricteţe şi un respect între angajaţii Instituţiei, de la cei mai mici până la cei mai mari: „Preoţii consilieri de dinainte aveau un cult pentru personalul muncitor. Veneau la tine şi îţi spuneau: «Tu exişti şi îţi primeşti salariul pentru că muncesc amărâţii ăştia. Dacă s-a deschis uşa şi a venit un muncitor şi doreşte o informaţie, laşi tot şi lui îi spui ce trebuie, ca să plece mulţumit, pentru că munca lor vă ţine.» În Patriarhie, ordinea şi disciplina exista ca în armată. Erau oameni de bună calitate pe atunci.“
„Am un singur secret - munca“
Cât priveşte perioada comunismului, „Patriarhia era singura instituţie în care nu se folosea cuvântul „tovarăş“, se vorbea cu «domnule», «doamn㻓, rememorează doamna Mititiuc perioada din vremea patriarhului Justinian (1948-1977).
A urmat mai apoi în fruntea Bisericii Ortodoxe patriarhul Iustin Moisescu (1977-1986), urmat de patriarhul Teoctist (1986-2007), iar acum Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Dacă au fost angajaţi din cadrul Administraţiei patriarhale care nu au rezistat în timp, doamna Elena Mititiuc a lucrat, fără întrerupere, sub conducerea a patru patriarhi, şi asta pentru că - afirmă cu certitudine - „Eu am avut un singur secret - corectitudinea şi conştiinţa muncii. Mi-a plăcut să ştiu şi să învăţ tot ce ţine de meseria mea, ca să fiu stăpână pe mine, ca nu cumva să mi se pună o întrebare şi eu să nu ştiu să răspund. Le-am făcut pe toate în aşa fel încât atunci când am ajuns acasă m-am culcat liniştită cu capul pe pernă. Apoi, eu sunt pentru ceilalţi, la mine nu m-am gândit niciodată. Eu mi-am pus viaţa pe tavă, aici, în Patriarhie. Este instituţia mea de suflet. Nu ştiu dacă vă vine să credeţi ce spun eu, dar eu ştiu ce spun“.
„Omul să trăiască şi pentru el, nu numai pentru serviciu“
Preţ de mai bine de două ore, am încercat să cunosc o femeie puternică, hotărâtă, care a făcut din munca sa o artă. Un om dur, la prima vedere, ferm în convingerile sale, doamna Elena Mititiuc este o mână de fier într-o mănuşă de catifea. A încercat să-şi facă meseria cum a ştiut ea mai bine, dovedind loialitate instituţiei la care lucrează. Este un om potrivit la locul potrivit, care o perioadă de timp a lucrat singur; a avut responsabilitatea a circa 1.000 de oameni, salariaţi ai Patriarhiei, fiecare diferiţi, fiecare cu problemele lor de muncă.
Şi cum viaţa se învârte ca o roată şi toate au un rost, un loc şi un folos al lor, va veni un timp şi pentru „şefa“ de la personal când „omul mai trebuie să trăiască şi pentru el, nu numai pentru serviciu“, după cum ea însăşi mărturiseşte. Îi va urma, poate, Monica, fata-ucenic, cu care împarte biroul din complexul Mănăstirii Antim. Timpul va decide. Însă un lucru este cert: o altă doamnă Mititiuc nu se va mai naşte.
