Strada Mărțișor își datorează numele faptului că, pe vremuri, negustorii olteni din zonă obișnuiau să prindă șnururi alb-roșii în copacii înfloriți, la început de primăvară. Casa lui Tudor Arghezi spre care ne îndreptăm pe o lungă alee care taie o întinsă livadă celebrează această amintire: la exterior, zidărie albă și acoperiș roșu, la interior, albul pereților și roșul lemnăriei. Pe poartă scrie: „Bateți în toacă, apoi intrați”! Chiar e o toacă și chiar asta facem. Poate că Arghezi însuși, care odihnește în curte alături de cea care i-a fost pereche vreme de o jumătate de secol, aude toaca și ne îngăduie să-i vizităm casa.
Muzeografa Dorothea Nicolescu, gazda și ghidul nostru, ne povestește că terenul - 17.500 mp - a fost cumpărat de Arghezi în 1926, când zona era o mare de noroi în care birjarii refuzau să intre ca să nu rămână împotmoliți. Era o margine de București, cu câteva gospodării foarte sărace, cu case de chirpici, fără apă curentă sau electricitate, și exista o singură fântână, „Puțul celor trei olteni adormiți întru Domnul”.
Casa a început s-o ridice în 1928, ceea ce a durat... 12 ani! Din banalul motiv că n-avea bani. Fiul lui, Baruțu, spunea: „Mai scoate Tătuțu o carte, mai face o cameră!” Când au fost gata primele trei, în 1930, s-au mutat aici și au trăit un deceniu în șantier! Dar a fost, cum i-a spus poetul, „patria literaturii mele”.
Pentru că puținii și sărmanii vecini auziseră ei ceva despre domnul scriitor și că ar avea trecere la primărie, l-au ales delegat de mahala! Arghezi și-a luat rolul foarte în serios: a trecut strada în catastifele primăriei, a tras sforile să fie asfaltată (plus câteva dimprejur), a adus în cartier curentul electric și primul telefon. „Nu era puțin lucru, pentru că stâlpii de telegraf se terminau departe de zonă! Dar a vorbit el cu directorul american de la Palatul Telefoanelor, care auzise de poet și chiar avea la el o carte cu versurile lui Arghezi!”
„Cine dă la timp dă de două ori”
Paraschiva și Tudor Arghezi (pe numele real Ion Theodorescu) au avut doi copii, Mitzura (Domnica), actriță, și Baruțu (Iosif), autor de poezii și amintiri. În biroul lui Tătuțu se află și un pat, unde se culca de obicei când lucra noaptea până în zori (din motive de șantier ziua), ca să nu-și deranjeze soția. Alteori însă mergea s-o trezească pe „Puica” pentru a-i arăta ce-a scris - era primul lui critic!
Deasupra patului - o icoană veche provenită de la Mănăstirea Cernica, unde fusese călugăr în tinerețe. Am întrebat-o pe Dorothea Nicolescu dacă după acea perioadă poetul a rămas un om credincios. „Și-a botezat fiul cu numele lui de monah - n-are cum să fie o coincidență”, a spus muzeografa despre autorul „Psalmilor”, care și-a păstrat și comanacul și care a făcut demersuri pentru construirea Bisericii Mărțișor, organizând chiar o strângere de fonduri în acest scop. „Dacă vă simțiți măcinați de păcate”, spunea apelul, precizând: „Cine dă la timp dă de două ori”.
Pe birou, ultima pereche de ochelari, tocul cu călimara, o farfurioară cu gume pentru când scria cu creionul. „Scriam de zece ori, ștergeam de zece ori...”, mărturisea poetul, care-și considera purgatoriu sertarul de la birou în care punea paginile de care nu era încă sigur.
Lângă fotoliul în care se relaxa au rămas papucii și celebrul baston, iar pe unul din brațe la fel de emblematica sa bască. Foarte multe cărți - ca și în toată casa - inclusiv volume de natură tehnică, întrucât Arghezi era interesat de orice: creșterea albinelor, cultivarea viței-de-vie, zootehnie etc. De altfel, Mărțișorul arghezian era o adevărată fermă, care oferea familiei tot ce le trebuia pentru traiul zilnic, în condițiile în care magazinele erau departe.
Pe un scăunel, înrămate, ultimele două versuri scrise, cu două zile înainte să moară la 87 de ani, la un an după Paraschiva, un an foarte greu pentru el: „Mă chemi din depărtare și te-ascult/ N-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult...”
„Din când în când, câte un pui de înger”
Un colț al casei e dedicat familiei Stamatiade - sora Paraschivei și soțul ei, Felix, de la care poetul a primit o cravașă (deși nu călărea), două săbii de Toledo și o baionetă. În patul din dormitorul soților Arghezi tronează câteva păpuși, ca amintire a momentelor în care copiii îi invadau cerând să li se spună povești și să doarmă cu ei. De altfel, pentru că nu avusese în copilărie jucării, Paraschiva se juca și se copilărea cot la cot cu Mitzura și Baruțu. Tot aici putem admira umbrelele de plajă pe care le foloseau vara la Eforie și măsuța de toaletă a doamnei, cu perii de păr, pudre frațuzești - „Marie Claire”, „Soir de Paris” - și ondulatorul care se-ncingea în sobă pe cărbuni.
Casa e plină nu doar de cărți, ci și de tablouri. Arghezi era prieten cu mulți artiști, mai ales că avea și o cronică plastică, în care îi promova și încuraja pe cei tineri. Inclusiv pe Brâncuși: la o expoziție cu vânzare organizată de Societatea „Tinerimea Română” nu s-a achiziționat nici o lucrare a marelui sculptor, drept care Arghezi a scris revoltat că, dacă particularii n-au cumpărat, trebuia să o facă statul.
Pe unii dintre pictori i-au influențat direct versurile lui Arghezi. Un tablou al Luciei Demetriade Bălăcescu este inspirat de poezia „Tinca”, iar cel al lui Constantin Calafeteanu de unul dintre „Psalmi”: „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag uitat în câmpie. (...) Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger,/ Să bată alb din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună”.
O relație foarte strânsă a avut cu Francisc Șirato, drept care în fosta tipografie din curtea casei este o expoziție cu lucrări ale acestuia ce ilustrează articole ale scriitorului, jurnalist și editorialist pamfletar totodată, din revista „Cronica”.
Bijutier, creator de parfumuri, tipograf și... motociclist
Câteva cuvinte trebuie spuse despre aparatele și instrumentele casnice de acum aproape un secol, care dau casei un farmec aparte: un aspirator, o perie de spălat podelele atât de grea încât am eșuat în încercarea de a o ridica, un aparat de radio (pe care Arghezi îl punea în geam, să culturalizeze cartierul!), un imens magnetofon la care își înregistra poemele, o baterie de sifoane, un patefon, un godin portabil (sic! putea fi mutat dintr-o cameră în alta, după nevoi, toate având burlane în acest scop), dar și... măștile de gaz recomandate populației în vremea războiului. Nu lipsesc din muzeu nici obiectele gospodărești: urcioare, ulcele, un putinei de făcut unt, o furcă de tors, un storcător de rufe cu manivelă, o râșniță de cafea...
În sufragerie, un set de mobilier Bidermayer, cu masă extensibilă - „aici își primea musafirii de suflet - pe cei oficiali îi primea la primul birou, în hol”, precizează muzeografa. Cu apropiații beau ceai făcut la samovar, ascultau muzică, iar pe balconul alăturat puneau bradul de Crăciun.
Soții Arghezi se plimbau foarte mult. Și prin Herăstrău, la patru ace, dar și prin Europa. Pe o hartă din casă sunt desenate drumurile internaționale ale poetului, iar pe alta, alăturată, țările în care a fost tradus, în 23 de limbi. De altfel, în tinerețe a locuit la Geneva vreme de patru ani, timp în care a fost... ucenic de bijutier! După cum la București a fost un pasionat... creator de parfumuri! Ocupație pentru care avea o cameră-laborator, în care experimenta cu arome de brad, trandafiri, frunze de tutun... În curte vizităm tipografia, la care Tudor Arghezi n-a apucat să scoată decât un mic volum, după care comuniștii i-au confiscat-o.
Ca și când toate acestea n-ar fi fost suficiente pentru o viață extraordinară, Tudor Arghezi a fost nu doar poet și jurnalist, ci și prozator și dramaturg, a dat meditații, a lucrat într-o fabrică de zahăr, a fost tipograf, colaborator vreme de 40 de ani al Radioului public (având inclusiv sarcina de a controla calitatea sunetului), a făcut închisoare de două ori (o dată ca pro-german, o dată ca anti-german!), a fost interzis de comuniști, a vândut cireşe pentru a supravieţui, a fost apoi reabilitat, decorat, academician, sărbătorit ca poet național, deputat în Marea Adunare Națională, propus la Premiul Nobel şi... a folosit o motocicletă Harley Davidson!
