O zi cu pâine caldă în familia Enciu

Plătăreşti este astăzi o comună din apropierea Bucureştiului, care supravieţuieşte încercând să respire cu un plămân în ţărâna proprie şi cu celălalt înfipt între coastele Capitalei. În acest "circuit" existenţial, scurtcircuitat uneori doar de sincope electorale, fiecare locuitor al său repetă cu mai mult sau mai puţin succes acelaşi exerciţiu al salvării, de parcă viaţa ar fi o trotinetă cu care se face naveta între trecut şi prezent, căci viitorul nici nu se vede şi nici nu se poate visa. Aşa i-am "citit" noi şi pe nea Ion, şi tanti Elena Enciu, într-o zi din această primăvară zgârcită în zile călduroase, când drumurile ne-au purtat prin Plătăreşti.

La câteva săptămâni de la marele viscol, troienele netopite ce încă mărginesc şoseaua care leagă Bucureştiul, prin Cernica, Tânganu şi Fundeni de Plătăreşti mărturisesc deopotrivă drama neputinţei noastre, tristeţea şi limitele fiinţei umane. În spatele lor însă, ţăranii reînviaţi din tăcerile şi răbdările lor ancestrale se mişcă respirând a primăvară în perimetrul curţilor lor, măsurând parcă ceasurile cu trestia de doi metri cu care îşi delimitează curtea, pământul, viaţa şi chiar adâncimea gropii de veci.

Trăiesc aceste sate din vecinătatea oraşului o melancolie vâscoasă precum o scurgere de ape şi timp, dintr-un trecut aproape uitat spre un prezent plat, lipsit de emoţie. Şi totuşi, răbufniri înfundate, amintiri frumoase şi bucurii arestate decenii la rând, gânduri şi speranţe ţinute sub obroc se slobozesc mărturisitoare în licărul ochilor plătăreştenilor, când străinul venit de dincolo de orizontul satului lor le scurmă, le zgândăre spre a le fi şi altora bucurie, amintire şi pildă peste timp.

Satul din amintiri, păsările şi animalele lui nea Ion

Pe nea Ion şi pe tanti Elena Enciu i-am găsit trebăluind prin curte. Surprinşi de vizită, nu mai ştiau ce să facă, negăsind rost mâinilor umflate de muncă şi ger, scuzându-se pentru că i-am "găsit aşa". Adică, nepregătiţi "cum se cuvine" pentru a primi oaspeţi.

Dar tocmai această sinceră stânjeneală a lor vorbea cel mai convingător despre bucuria de a ne primi în casă. Aşa că am intrat la căldură, ne-am aşezat pe pat şi am început să vorbim despre trecut, despre prezent, despre vreme, vremuri şi primari.

Nea Ion are 73 de ani, iar tanti Elena, 72. Sunt căsătoriţi de peste o jumătate de veac, au trei copii şi cinci nepoţi. Sunt plătăreşteni din tată-n fiu, sunt români, simt şi grăiesc numai româneşte, chiar dacă părinţii şi bunicii lor vorbeau bulgăreşte şi se trăgeau de undeva probabil din sudul Dunării. Astăzi, tot satul, fie că sunt români, bulgari sau ţigani, vorbeşte aceeaşi limbă, împarte de-a valma aceleaşi necazuri, bucurii, amintiri, frig, neajunsuri, nunţi, botezuri, tristeţi şi puţinele speranţe.

Nea Ion este pensionar. A lucrat la câmp, apoi ca portar la o întreprindere din Bucureşti şi a ieşit la pensie de la CFR. Mătuşa Elena a fost infirmieră la spitalul de psihiatrie din comună.

Pentru nea Ion satul pare a fi trăit cu adevărat ceva mai în urmă, în copilăria lui, atunci când nunţile ţineau trei zile, când de Crăciun, de Anul Nou şi de Paşti "hauiau uliţele" de colinde, de Sorcovă, de Vasilcă, de Pluguşor, de Lazăra şi de Buierniţe, când fetele îmbrăcate în port popular mergeau din casă în casă cu un colind special pentru care primeau ouă, pe care le cărau în coşuri două mame.

"Astăzi, toate acestea s-au pierdut. A venit colectivul, ne-a luat pământul, s-a răsturnat totul. Oamenii au început să plece din sat la Bucureşti, să caute la mai bine. Tineretul a mers la şcoli şi nu s-a mai întors. Toate s-au amestecat. Au dispărut horele, ruşinea şi bunul-simţ. Satul s-a umplut de probleme. Poate cea mai mare este cea a apei de băut, pe care noi o cărăm tocmai din marginea localităţii. Avem aici o cişmea, dar apa de la ea o folosim doar la grădină, pentru că vine cu gunoaie şi este ruginită. Mai sunt şi furturi prin sat, dar în general oamenii sunt cinstiţi. Primarul ar şti el ce să facă, ar putea, dar nu este sprijinit", ne mărturiseşte bătrânul.

Iubitor de animale, nea Ion se mulţumeşte astăzi doar cu câteva găini, doi-trei porci şi două oi, "doar pentru casă", cum ne spune, pe care le îngrijeşte "aşa, ca amintire a vremurilor bune". Mai are "o vie la câmp, ceva pământ pe care cultiv porumb", sintetizând în aceste puţine cuvinte starea, adică economia de subzistenţă pe care o practică astăzi, ca mai toţi ţăranii care au mai rămas prin satele noastre.

Mătuşa Lenuţa, treburile ei şi pâinea aburindă

Ceva mai sprintenă, mătuşa Lenuţa, cum i se spune prin vecini, se trezeşte de dimineaţă, la 6:00, "când el (adică nea Ion) încă mai stă în pat, îi fac ceaiul, iar pentru mine cafeaua! Scot cenuşa, aduc lemne, merg apoi la bucătărie, spăl vasele, fac mâncare, după care iese el la păsări, la animale. Fiecare cu misiunea lui!", ni se confesează bătrâna. De la dânsa am aflat cum au fugit ei de capul lor şi "s-au luat", cum au căzut "în groapa din spatele casei unui unchi", unde se ascunseseră de frica tatălui ei care o căuta, despre bordeiul şi cocenii prin care au dormit câteva nopţi, până i-a luat în gazdă o verişoară din sat, şi cum s-a înduplecat tatăl dânsei, şi cum s-a împăcat el cu gândul că fiică-sa a fugit cu "ăla a lu´ Enciu", dar şi cum, după aia, l-a iubit pe Ion "de nu mai putea de el", cum le-a făcut nuntă, şi cum şi-au ridicat ei casa în care stau şi acum.

Am fi stat noi mai mult la familia Enciu, dar alte treburi aşteptau la rând. Aşa că ne-am ridicat de plecare. Şi-n clipa aceea tanti Lenuţa şi-a adus aminte de ceva. A ieşit din cameră, întorcându-se cu o bucată de pâine caldă, făcută de dumneaei. Şi tot atunci s-au topit parcă toţi troienii de-afară şi cei din adâncul nostru, căci în acest gest de creştinească purtare retrăiam adevărul omului de la ţară, credincios, smerit şi binecuvântat în lucrarea sa de Dumnezeu, iubitor de oaspeţi şi generos. Căci pâinea aburindă pe care ne-a dăruit-o se preschimbase în clipele acelea în trup de anafură, spre curăţirea noastră, a mult prea grăbiţilor şi neglijenţilor contemporani ai acestui mileniu.

Chipul şi înfăţişarea "la zi" a comunei Plătăreşti

Din datele pe care ni le-a pus la dispoziţie primarul Florin Dumitrescu, comuna se înfăţişează astăzi cu următorul chip: are în componenţa sa satele Plătăreşti, Dorobanţu, Podu Pitarului şi Cucuieţi, în care trăiesc 4.000 de suflete. Plătăreştiul are 1.600 de locuitori; ocupaţia principală a sătenilor este agricultura, dar foarte mulţi dintre ei lucrează la Bucureşti; două sate beneficiază de o uzină de apă, existând proiecte de apă şi canalizare şi pentru celelalte două; în comună funcţionează cinci şcoli, un spital de bolnavi neuropsihici, un centru medical de permanenţă cu salvare şi câteva societăţi agricole; Poliţia a fost mutată la Gălbinaşi, iar peste o sută de familii, cu copii mulţi, fără venituri, care beneficiază doar de ajutor de la stat, trăiesc la limita maximă a sărăciei.