Există un mod ziditor de a modela realitatea în aşa fel încât semenii să se regăsească, dincolo de ceea ce îi desparte, uniţi, egali şi pe deplin împliniţi în Biserică. O asemenea lucrare este o muncă gingaşă de truditor al cuvântului lui Dumnezeu, dar în aceeaşi măsură şi un răspuns adecvat din partea celor chemaţi la regăsire şi mărturisire în comuniune a credinţei. Am descoperit un asemenea răspuns cu prilejul unei lecţii de cateheză la Sineşti, în Protopopiatul Urziceni, Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, într-o parohie care deserveşte şi o importantă comunitate de rromi.
Plecând din Bucureşti spre Urziceni, la numai câţiva kilometri de oraş, şoseaua despică satul Sineşti în două. Pe partea stângă, cea mai înaltă parte a lui, se înalţă biserica, închinată Maicii Domnului, cea care veghează în chip nevăzut lucrarea mâinilor truditorilor pământului, şi Sfântului Ierarh Nicolae. Frumuseţea unei zile de început de vară avea să se întregească aici cu lumina de pe chipul unor copii rromi care veniseră la biserică să se lumineze, şi mai mult, să se limpezească şi să se hrănească din cuvântul lui Dumnezeu.
Un sat vechi, cu miros de liliac
Vechiul sat mănăstiresc, format prin unirea aşezărilor Cloşca, Sineştii Vechi şi Sineştii Noi, atestat documentar pe la 1619, aduce în prezent aerul începuturilor sale, cu aromele lui dulci-amărui de liliac ofilit şi izma-broaştei proaspăt strivită sub tălpi, doar aici, în curtea bisericii, unde aproape toate lucrurile îşi descoperă începutul. Documentele vorbesc despre existenţa în timp la Sineşti a două biserici vechi, una de lemn, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, şi una de zid, de pe la 1795. În 1855-1857, s-a ridicat o alta, prin osârdia arhidiaconului Iov Văcăreşteanul, ca lăcaş de cult mănăstiresc, în actualul cimitir al satului. În vreme, biserica a cunoscut numeroase reparaţii, repictări, renovări, a mai căpătat un hram, „Sfântul Nicolae“, dar a rămas ceea ce este cel mai important: loc de regăsire şi împlinire deplină, egală pentru toţi cei care alcătuiesc comunitatea pe care o adună în jurul ei, precum îşi aduna legendara cloşcă a Sineştiului puii sub aripile ei. Şi tot din trecut, o filă dintr-un vechi Molitfelnic păstrează amintirea trecerii moaştelor Sfântului Dimitrie cel Nou prin localitate, la 16 mai 1934, trăgând după ele ploaia, peste câmpurile aprinse de secetă ale Bărăganului.
Să învăţăm să fim mai buni
În această biserică, transformată pentru un ceas în clasă de curs, nişte copii rromi din clasele a III-a şi a IV-a de la şcoala din sat au venit cu învăţătoarea lor, Elisabeta Constantin, să-şi liniştească sufletele, să şi le cureţe şi să se apropie „de acea putere care ne iartă pe toţi, ne învaţă să fim buni, să fim oameni“, cum spune aceasta.
Aici le-am cunoscut pe Alexandra-Mihaela Gheorghe, Georgeta Larisa Ioniţă, Veronica Stoican, Mihai-Nicuşor Berendei, Ion-Sorin Stoican şi pe ceilalţi copiii care vin des la biserică, îşi spun seara rugăciunea „Tatăl nostru“ şi se roagă pentru sănătate şi linişte. „Venim pentru a ne bucura sufletele, pentru a ne elibera mintea. Aici ne simţim mai bine, putem să ne împărtăşim durerile şi să ne eliberăm sufletele de ele“, îmi mărturiseşte cu neaşteptată maturitate Marinela Lavinia Zăicăreanu, o copilă din clasa a IV-a.
„Activităţile de cerc pastoral sunt o permanenţă în parohia noastră. Cu ajutorul autorităţilor şi al credincioşilor am reuşit să ridicăm un centru socio-cultural, unde vom extinde activităţile catehetice şi pe cele social-culturale. Prin aceasta, urmărim să ridicăm nivelul de pregătire cultural şi spiritual al credincioşilor, dar şi să dezvoltăm activităţi de ajutorare a celor aflaţi în dificultate. Avem în parohie aproximativ 380 de familii. Dintre acestea, vreo 90 sunt de etnie rromă, oameni care vin spre Biserică, care o ajută cu ceea ce pot. Slujesc aici cu bucurie neîntreruptă din 1995. Nu mi-am pus niciodată problema să plec. Toţi suntem un chip al lui Hristos, la care trebuie să ne raportăm, pentru că numai prin raportare la aproapele şi la chipul Mântuitorului putem să ne mântuim. De aceea slujesc aici cu sentimentul şi dorinţa de a mă mântui împreună cu familia mea duhovnicească, comunitatea de la Sineşti“, mărturiseşte şi părintele paroh Dumitru Mîrşolea.
Egali şi iubiţi deopotrivă
De la părintele misionar Nicolae Gangă copiii au aflat că „într-o lume animată de prejudecăţi şi de stereotipuri este foarte greu să ne asumăm etnia rromă, uneori blamată şi marginalizată. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrul acesta devine posibil. Vă mărturisesc personal că şi mie mi-a fost foarte greu să-mi asum identitatea rromă. Cu timpul, am înţeles că odată cu asumarea îmi revine şi responsabilitatea de a deveni pentru copiii din comunităţile de rromi un reper, un model şi, prin educaţie, cu ajutorul Preabunului Dumnezeu, să reuşim în viaţă. În demersul de integrare a rromilor, primul pas pe care trebuie să-l facem este să venim în sfânta biserică, singurul spaţiu în care diferenţele dintre noi dispar. În Biserică, suntem doar fii ai lui Dumnezeu, deopotrivă iubiţi. Omul neînduhovnicit nu poate să-l privească pe cel de lângă el ca pe un egal şi tot timpul va exista marginalizarea, excluderea“.
Părintele Gangă a vorbit apoi despre cele trei mari principii de viaţă ale rromilor, „Pralipen“, adică „Frăţietate“, „Fraternitate“; „Pachiv“, adică „Ruşine“, şi „Baht“, adică „Noroc“, şi cum se nevoieşte sfinţia sa să demonteze pe ultimul dintre acestea şi să le transmită rromilor că „lucrarea lui Dumnezeu se manifestă prin oameni, de la care El aşteaptă schimbare, nu noroc, care nu aduce binele. Aşteaptă ancorarea în adevărata credinţă ortodoxă“. Şi a mai mărturisit că „în procesul de integrare a rromilor în societate Biserica are un rol exponenţial“.
La rându-i, părintele Daniel Minea, responsabil cu cateheza în Protopopiatul Urziceni, mi-a mărturisit despre grija cu care se desfăşoară această activitate în parohiile protopopiatului şi responsabilitatea pe care o au preoţii pentru a sădi în sufletele copiilor dragostea de Hristos. „Ceea ce mă bucură pe mine în mod deosebit este că preoţii înţeleg importanţa lucrului cu copiii, a faptului că acesta este viitorul Bisericii, prin care se asigură continuitatea receptării mesajului creştin, şi totodată faptul că în unele parohii, ca şi aici la Sineşti, la orele de cateheză participă şi adulţii“, a mai spus sfinţia sa.
Am petrecut o zi luminoasă la Sineşti alături de nişte copii frumoşi, deschişi la inimă, inteligenţi şi foarte receptivi, pregătiţi şi dornici să intre în viaţă cu uşurinţa şi firescul cu care intră în biserica satului unde, mai înainte de orice, sunt creştini. Adică, aşa cum spun părintele paroh Mîrşolea şi părintele misionar Gangă, se simt egali şi deopotrivă iubiţi.
Am mai respirat încă o dată adânc aerul înmiresmat cu arome de izmă sălbatică şi brădiş, ce urca dinspre Mostiştea spre sat, împletindu-se cu mierea teilor daţi în floare, cercetaţi în zumzet şi grabă de mii şi mii de albine. Apoi am pornit spre cubul meu de beton din oraş, parcă ceva mai nostalgic şi mai uşurat de povara vremurilor…
