Oameni care nu spun niciodată
„nu pot“

Întâlnirea cu Raluca şi Cătălin, doi tineri căsătoriţi, frumoşi şi binevoitori, care m-au condus la Mihaela Mihăescu într-o zi aparent obişnuită de sâmbătă, mai bine de două ore petrecute în compania unor oameni minunaţi. De aici începe povestea despre destinul unui om, marcat de credinţa că „independenţa supremă este mântuirea“. Acesta este crezul Mihaelei, care, dincolo de faptul că este o persoană cu dizabilităţi, îndrăzneşte, mai ales în lumea în care trăim, să aibă vise pe care le doreşte împlinite. Nu atât pentru ea, cât mai ales pentru semenii ei, care au nevoie de o mână întinsă. Visul ei cel mare este construirea unui Centru de viaţă independentă în România pentru persoanele cu dizabilităţi, unde, spune Mihaela, aceştia vor fi învăţaţi ceea ce mulţi dintre ei nu ştiu: să se descurce singuri. „Va fi un impuls, îşi vor da seama că pot, atâta timp cât îl vor vedea pe cel de lângă ei că poate.“

Casa familiei Mihăescu, deşi modestă, este foarte primitoare. Mama Mihaelei, o doamnă pe al cărui chip nu se citesc cei 65 de ani împliniţi, se scuză: „Să nu vă supăraţi, la noi este mai aşa… mai simplu“.

În sufragerie, Mihaela aşteaptă emoţionată, cu mâinile strânse pe roţile scaunului rulant. Nu este singură. Prietena ei, Irina, şi mama acesteia îi stau aproape.

Cunoscându-le mai bine, am descoperit că simplitatea de care vorbea mama Mihaelei, doamna Eugenia, nu îşi găseşte vreo motivaţie. Casa celor două femei, mamă şi fiică, este ca un „incubator“ spiritual pentru toţi cei care vor să le vadă, să le înţeleagă, fie ei oameni cu deficienţe sau oameni sănătoşi. Vin şi pleacă; casa e întotdeauna deschisă oricui.

Prietenii îi spun Michi, chiar dacă este un om matur, la 41 de ani. „Se scrie cum se aude, adică Michi, simplu, nu cu «k», că sunt româncă“, atenţionează discret femeia.

„Pentru că este o fire comunicativă şi blândă, Michi are foarte mulţi prieteni. Pe aceştia ea îi consideră copiii ei, chiar dacă sunt oameni în toată firea“, spune mama.

Floricica este unul dintre cei mai dragi copii de-ai lui Michi. „Este şoferul meu. Mă duce oriunde vreau. La început, Flori mă băga cu căruciorul în toate gropile. Acum, după trei ani de când ne cunoaştem, Floricica mea este as în ale şofatului. Trece cu precizie printre maşini şi la milimetru pe lângă obstacolele întâlnite. E nemaipomenită“, zâmbeşte Mihaela, cea cu mulţi prieteni devotaţi.

Asociaţia IHTIS sau locul în care „nu pot“ nu există

În urmă cu patru ani, Michi a pus bazele Asociaţiei ortodoxe IHTIS (Iisus Hristos Mântuitorul - în ebraica veche), împreună cu un grup de tineri cu dizabilităţi fizice. Asociaţia funcţionează şi astăzi şi îşi are sediul în casa unei bunici răposate din comuna George Enescu din judeţul Botoşani. De altfel, bunica Mihaelei este primul om care a avut ideea înfiinţării asociaţiei. Ceea ce a determinat-o pe nepoata acesteia să transforme o simplă idee într-un fapt concret au fost propriile experienţe prin spitale, sanatorii, şcoli speciale, locuri în care, spune ea, „poate fizic eram ajutaţi, dar sufletele noastre… De aceea am făcut această asociaţie. Eu încerc să le demonstrez că fizic nu contează câte neputinţe ai, dacă sufleteşte eşti puternic, eşti înţelegător şi conştient că toate acestea vin de la Dumnezeu“.

La început, au fost 21 de membri, după care s-au mai adăugat alţi 30. Pe cei mai mulţi prieteni de la asociaţie Michi i-a cunoscut în copilărie, în sanatorii şi spitale, „o parte dintre membrii IHTIS sunt tovarăşii mei din copilărie, din toate zonele ţării. Alţii au venit la IHTIS pe parcurs, atraşi de optimismul meu, de felul în care ştiu a-i asculta şi încuraja. Faţă în faţă, deocamdată, ne întâlnim mai rar - ei nu pot ieşi din casă din pricina deficienţelor fizice, iar eu sunt mereu în criză de timp. Dar ne întâlnim online, ori de câte ori avem un of de împărtăşit.“

După patru ani de activitate la asociaţie, Mihaela este mulţumită. „Zi de zi învăţăm să ne descurcăm singuri. Acesta este scopul nostru. Încercăm să punem oamenii cu dizabilităţi în legătură unul cu celălalt. În cazul în care unul a reuşit să le depăşească, deci are o anumită experienţă, şi să meargă mai departe, îl aducem în mijlocul nostru pentru a-i învăţa şi încuraja şi pe ceilalţi, care se văd neputincioşi. Astfel am învăţat să devenim o familie pentru care «nu pot» nu există“.

Spre deosebire de celelate asociaţii din ţară, în care tinerii cu dizabilităţi sunt reprezentaţi de persoane valide, IHTIS se autoreprezintă. Însă comunicarea cu o parte dintre cei din jur este dificilă, date fiind prejudecăţile cu privire la persoanele imobilizate.

„Întâmpinăm tot mai multe bariere. La telefon, spre exemplu, cei cu care vorbesc sunt reticenţi. Mulţi cred că sunt un copil sau nu îmi acordă o prea mare atenţie, nici nu înţeleg ce spun, din cauza problemelor de vorbire pe care le am. Pe internet mă descurc mai uşor. Oamenii nu mă pot vedea şi atunci nu mă judecă. Iar dacă o fac, o fac pe drept, după felul în care mă exprim“, mai spune Mihaela.

Centru de Viaţă Independentă, în grădina bunicii

Visul cel mare al Mihaelei este construirea primului Centru de Viaţă Independentă din România.

„350.000 euro # Solidaritatea a 350.000 oameni!“ este numele campaniei de strângere de fonduri pentru acest vis îndrăzneţ, demarată în urmă cu două luni. Răspunsurile invitaţiei la solidaritate nu au întârziat să apară, dovadă sunt iniţiativele de promovare a acţiunii. Suma strânsă, în jur de o sută de milioane (lei vechi), aflată în conturile asociaţiei, dă speranţe membrilor şi celor care le sunt aproape. Dar este prea puţin.

Motivaţia (formulată pe blogul Mihaelei) pentru care se doreşte construirea acestui prim Centru de Viaţă Independentă pentru persoanele cu dizabilităţi din ţară este grăitoare: „Aşa cum fiecare om îşi clădeşte propria lui casă, unde să se simtă bine, aşa ne dorim şi noi să avem un loc unde toate visele noastre să prindă viaţa. Acest proiect nu mai are mult până când va prinde contur, dar avem nevoie de fonduri, de sprijin şi încredere.“

Mai exact, acest Centru va fi un complex de 12 garsoniere, „aşa încât fiecare beneficiar să aibă propria locuinţă. Vor sta temporar. O săptămână, o lună, timp în care vor fi învăţaţi ceea ce mulţi dintre ei nu ştiu: să se îmbrace, să mănânce, să se descurce singuri în casă. Va fi un impuls, îşi vor da seama că pot, atâta timp cât îl va vedea pe cel de lângă el că poate. Sunt multe persoane cu dizabilităţi care se simt neputincioase, fără nici un ajutor, căzute în deznădejde. Este greu pentru un om care nu iese din casă, nu are calculator, nu relaţionează. El nici măcar nu-şi poate da seama de ce este în stare. Proiectul centrului nostru este unic“, este de părere preşedintele IHTIS.

Centrul mult visat va fi construit în curtea casei bunicii din Botoşani, acolo unde Mihaela şi mama ei îşi petrec cea mai mare parte a timpului. „La Bucureşti vin o dată la două sau trei săptămâni în cursul anului, unde stau mai mult în perioada de iarnă“, şi unde trebuie să se întoarcă negreşit pentru că „aici mă spovedesc. Chiar dacă aş pleca în Honolulu, tot m-aş întoarce la părintele meu. Puţini preoţi mă consideră un om sănătos şi caută să fie mai blânzi cu mine, dar eu nu vreau să fiu privilegiată. Vreau să fiu pedepsită ca oricare om şi să mi se dea canonul pe care îl merit“, mărturiseşte Mihaela.

„Eu sunt un om şi atât“

Cât timp Mihaela vorbeşte, Irina, prietena ei şi membru de bază în asociaţie, o ascultă cu mare atenţie. Vorbeşte frumos despre Michi: „Este prietena mea pentru că mă învaţă să trăiesc mai bine şi mai frumos, îmi dă din tăria ei şi mă întăreşte şi pe mine. Este exemplul meu viu în viaţă şi îmi dă putere“.

Aprecierile la adresa Mihaelei nu se reduc doar la complimentele prietenilor, ci şi la cele lansate de oameni care nu o cunosc personal, dar care au rămas impresionaţi de puterea ei de a face lucruri, pe care nici cei mai sănătoşi oameni nu au curajul să le facă. Mărturie stau în acest sens mesajele postate pe pagina personală de internet: „Felicitări pentru puterea de mobilizare, pentru generozitatea faţă de cei ce sunt în situaţii similare, pentru determinarea de a face ceea ce, în mod normal, instituţiile abilitate ale statului ar fi fost normal să facă. Succes! Sigur vei reuşi împreună cu prietenii tăi, iar bucuria reuşitei va fi pe măsura gestului tău, al vostru“. (Ela, 16 decembrie 2008).

Despre Michi doamna Eugenia vorbeşte cu drag: „Întotdeauna mi-am dorit să am trei copii. Dumnezeu mi-a dat unul cât o sută. Michi e cât o sută de copii la un loc: blândă, deşteaptă, cuminte, gospodină, dreaptă, smerită. Întotdeauna Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul pe care mi l-a dat şi mă rog să o ţină sănătoasă“.

Ca răspuns, Mihaela spune de fiecare dată: „Eu sunt un om şi atât“.

„Atunci când toţi îmi spuneau «nu se poate», eu mă rugam“

„Puterea o iei de la Dumnezeu. Eu de mică L-am simţit. De atunci mi-am dat seama că oamenii nu mă pot ajuta, nu credeau că eu voi putea face ceva în viaţă, mă considerau un om neputincios. Orice solicitare din partea mea era tratată cu dispreţ, cu neîncredere, dar în interiorul meu totul era în regulă. Eu m-am simţit de mică un om normal. Am înţeles că, dincolo de incapacitatea fizică, pot face o mulţime de lucruri, exact ca oricare om. Nu m-am dat bătută. Însă ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost legătura mea cu Dumnezeu. Atunci când toţi îmi spuneau «nu se poate», eu mă rugam“, se destăinuie femeia.

Biserica este sufletul ei. Iar o biserică, la modul fizic, ale cărei clopote să-i bată sub fereastră, a fost visul ei dintotdeauna. „Şi Dumnezeu a făcut să fie“, încuviinţează fericită Mihaela.

Despre Mihaela Mihăescu ar mai fi multe de spus. Însă nu vorbele i-ar aduce bucuria, cât mai ales faptele celor din jur, care o pot ajuta să construiască împreună centrul mult dorit. Mihaela este exemplul viu că „a putea“ nu este imposibil, dacă există şi un „a vrea“ lângă. Mihaela este, pentru cei care o cunosc, un om aparent fragil, însă mai puternic decât mulţi, care poate demola cu succes prejudecăţile celor din jur.

Aşa cum o spune şi ea: „Cine mă vede mă caină pe mine, dar nu-şi dau seama că ei sunt de căinat!“.

Mama adaugă: „V-am spus că Michi a mea e cât o sută de copii...“ „din ăia răi“, conchide cu umor Mihaela.

Cei care vor să o ajute pe Mihaela şi prietenii ei pot dona o sumă cât de mică în contul Asociaţiei IHTIS Banca: BCR - Agenţia Dorohoi, în LEI: RO14 RNCB 0044 0028 6561 0001; EURO: RO84 RNCB 0044 0028 6561 0002; dolari SUA: RO57 RNCB 0044 0028 6561 0003BCR - sucursala Dorohoi: RO14RNCB0044002865610001.