Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Oamenii care își vindecă semenii cu iubire și rugăciune

Oamenii care își vindecă semenii cu iubire și rugăciune

Galerie foto (15) Galerie foto (15) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 15 Mai, 2022

Dragostea adevărată o descoperim înăuntrul durerii. Dacă suferim pentru cel de lângă noi îl iubim mai mult. Dacă îl strângem în brațe ca pe un frate îi dăruim mai multă mângâiere, îi eliberăm sufletul și-i vindecăm rănile „cu balsamul dragostei lui Hristos”, cum spune Sfântul Paisie Aghioritul. Iar prin rugăciune interacționăm unul cu celălalt și, împreună, toți cu Dumnezeu. Centrul social de urgență pentru persoane fără adăpost „Sfântul Vasile” al Asociației „Vasiliada” din Craiova este un asemenea loc unde durerea aproapelui se vindecă cu iubire. Cu multă iubire. 

Centrul funcționează de la 1 mai 2009 și a fost înființat de Asociația nonguvernamentală „Vasiliada”, în parteneriat cu Consiliul Local al Municipiului Craiova și Arhiepiscopia Craiovei. Apariția acestei instituții se impunea pentru că existau foarte multe cazuri sociale de oameni fără adăpost. Centrul deservește și mame abandonate cu copii, mame abuzate, semeni ai noștri care se află în situații dificile, fără pensie, și tineri postinstituționalizați. În prezent, aici sunt îngrijite 46 de persoane, iar de-a lungul anilor au beneficiat de serviciile centrului peste 800 de suflete.

O realitate dură, ignorată

O vizită într-un asemenea loc te pune față în față cu o realitate dură, ignorată în mare parte de societate, violentă uneori, care lasă urme adânci în sufletele unor semeni, dureri înăbușite, stăruitoare, un fel de rutină cotidiană ce macină sufletul cu aceeași tăcere și insistență ca și timpul. Într-un asemenea loc lumea pare mai mică și ai putea să crezi că doar suferința o guvernează. Și, totuși, aici există și bucurii, și zâmbete și, mai ales, speranțe, căci pentru fiecare Dumnezeu dăruiește vindecare. Iubire. Iubirea aproapelui. Și, astfel, durerea se face „foc purificator, prin care orice suflet este îndreptat de la pământ la cer”, cum spunea ­Vasile Pârvan.

Părintele arhidiacon Sorin Pârvănescu este coordonatorul acestui centru social. Sfinția sa ne descrie drumul acestor frați ai noștri, „de la pământ la cer”: „Când ajung la noi, persoanele fără adăpost sunt evaluate, li se oferă haine curate, produse de igienă, consiliere socială și psihologică, li se întocmesc documente de identitate, dacă nu au. Ele pot rămâne în centru cel puțin un an, timp în care specialiștii le obțin acte de identitate, locuri de muncă, cursuri de calificare, uneori organizate chiar prin proiectele «Vasiliadei». Pe multe dintre ele reușim să le integrăm și să le oferim un nou start în viață. Unele au rămas pe drumuri pentru că și-au pierdut casele sau pentru că au diferite depen­dențe, cele mai multe de alcool. Ca să beneficieze de serviciile centrului, trebuie ca acești oameni să-și dorească, în primul rând, să-și găsească o direcție în viață, să muncească și să-și depășească condiția. Lor le oferim și o consiliere spirituală, pentru că vin debusolați, dezorientați, iar încrederea în Dumnezeu este un punct important de plecare în realizarea obiectivelor noastre. De aceea, rugăciunea este modul principal în care ei intră în interacțiune unul cu celălalt și, cu toții, cu Dumnezeu. Cât suntem adunați mai mulți în numele rugăciunii, efectele ei se văd: sporește încrederea în sine și în Dumnezeu, punctul de reper ce poate duce la dobândirea unui parcurs nou în viață”, ne mărturisește părintele arhidiacon.

Oameni și probleme

Oamenii străzii poartă efectele stigmatizării societății. În special tinerii care provin din centrele de plasament se tem de tot ceea ce îi înconjoară. Ei cred, pentru că sunt obișnuiți așa, că statul trebuie să-i țină. „De aceea nouă ne revine misiunea, nu foarte ușoară, de a-i deprinde să ducă un mod de viață independent, putând clădi, împreună cu noi, cărămidă cu cărămidă, o viață asumată, o integrare de succes în societate”, ne mai spune părintele arhidiacon Sorin Pârvănescu.

În centrul „Vasiliadei” ajung și bătrâni, de cele mai multe ori victime ale conflictelor între gene­rații. O echipă de 11 persoane (bucătar, ajutor de bucătar, infirmieri, coordonator centru, administrator, asistent social, asistent medical, psiholog etc.) încearcă să le rezolve problemele. Anul trecut au fost asistate 96 de persoane. Dintre ele 24 au obținut documente de identitate și 34 și-au rezolvat problemele medicale, multe dintre ele nefiind asigurate. În acest sens, centrul social derulează parteneriate cu două policlinici private. Alte 27 de persoane au beneficiat de consiliere profesională, 43 de consiliere psihologică individuală, 49 de consiliere psihologică de grup, iar 69 au fost îndrumate să-și continue studiile, să obțină calificări profesionale etc. După ce părăsesc centrul, sunt supervizate încă șase luni, fiind sprijinite cu produse alimentare, îmbrăcăminte ori sunt încurajate să-și găsească o locuință, astfel încât să se descurce singure.

Partenerii implicați în proiect au găsit sponsori care ajută la angajarea unor beneficiari, oferă alimente, produse de igienă etc. și dezvoltă colaborări cu fundații precum „Hinsehen in chiltern” din Germania, care, în fiecare an, în preajma marilor sărbători, vin cu „Nikolaus konvoi” și aduc daruri generoase pentru beneficiari, produse de curățenie, articole de cazarmament etc., suficiente pentru mai bine de o jumătate de an.

A-ți asuma propria viață

Cristina Elena Iană este asistent social și lucrează în centru de trei ani. Domnia sa se ocupă de obținerea actelor de identitate, merge cu beneficiarii la spital, le caută locuri de muncă, încearcă restabilirea legăturii cu familiile și îi sprijină în plan emoțional. „Mulți dintre cei de aici, mai ales tinerii, nu știu să-și prioritizeze viața. Ei provin în mare parte din sistemul de stat. Când părăsesc centrele respective nu știu ce trebuie să facă, devin debusolați. Ajunși aici, află că trebuie să-și asume viața. Unii reușesc, mai greu, să iasă din bucla în care au stat blocați atâta vreme, alții nu. Un lucru este cert: nici unul nu și-a dorit să ajungă pe stradă. De aceea ar trebui să manifestăm mai multă înțelegere față de ei. Este ușor să-i judecăm, să le punem etichete, fără să cunoaștem ce dureri, ce traume, ce trecut, ce nu li se poate imputa, duc ei în spate”, ne spune domnia sa.

La rândul său, doamna psiholog Alina Preda ne mărtu­risește: „Tinerii postinstitu­ționalizați vin dintr-un mediu în care au fost foarte susținuți de stat. Ajunși la noi, deși au 20-30 de ani, se așteaptă să fie la fel. Noi le oferim cazare, mâncare, îmbrăcăminte, dar încercăm să-i motivăm să înțeleagă că trebuie să se maturizeze. Să-și caute loc de muncă, să se susțină singuri, să-și găsească locuință, să-și formeze familii, pentru ca astfel să scape de statutul de «om al străzii» pe care mulți dintre ei îl resimt acut, dureros. De aceea fac consilieri individuale pentru cei cu probleme emoționale mai mari. Avem un tânăr, spre exemplu, care s-a despărțit de prietena lui și suferă din acest motiv. Și eu încerc să-l ajut să-și depășească starea și să-și rezolve problema. Sau o fată care s-a certat cu colega de cameră, caz în care descopăr că avem de-a face doar cu un pretext pentru a scoate din interiorul ei «vulcanul» de resentimente față de mama sa, pe care l-a acumulat în timp. Fac de asemenea psihoterapie de grup, insistând să se înțeleagă nevoia unei comunicări afective, non violente, față de cei din jur, pentru că ei sunt oglinda noastră”.

Cristina Dumitrescu, admi­nis­tratorul centrului, ne mărturisește că mulți dintre cei aflați aici se comportă ca niște copii și că situațiile lor sunt complexe și foarte emoționante. „În primul an, de pildă, când am împodobit bradul de Crăciun, o bătrânică de 82 de ani a plâns continuu. Ceea ce pentru noi era normal, pentru dânsa era o mare revelație. Mi-a spus că parcă înflorește și că nu se gândise niciodată că va ajunge să trăiască astfel de emoții. Nu putem să nu ne încărcăm de problemele acestor semeni ai noștri. Am avut o mamă care era agresată permanent de soț. Dar sărmana se tot întorcea acasă la cei patru copii. A stat la noi o perioadă de timp, iar acum locuiește împreună cu ei în chirie. O familie de bătrâni ajunsă la noi fusese dată afară din casă de un nepot care îi bătuse. Toți acești oameni sunt a doua mea familie. De aceea, în fiecare an, sărbătorile le petrecem împreună, aici, în centru. Au fost momente când am venit și cu familia mea. Când plecăm spre case, nu ne luăm gențile, încuiem biroul și gata. Contactul cu familia de aici rămâne permanent, indiferent de oră, de zi. Telefoanele rămân deschise, pentru că știm că ei simt nevoia să comunice tot timpul cu noi”, ne spune domnia sa.

Între „sine” și „altul”

Ascultăm, privim și încercăm să înțelegem viața. Viața unui om al străzii. Dante Alighieri spunea: „Nu există suferință mai mare decât amintirea fericirii trecute, în timp de nenorocire”. Și nu-l putem contrazice. Dar cât de mare poate fi suferința unui om care nici măcar nu are amintirea vreunei fericiri, ci doar nenorocire?

Aici, la Centrul social „Sfântul Vasile”, se încearcă un răspuns la această întrebare în cel mai direct și frumos sens: cel creștin, care îl definește pe aproapele frate. ­Părintele Stăniloae spunea că „în oglinda altuia, omul îşi cunoaşte starea sa proprie. Ceea ce omul vrea să ştie adeseori despre sine o află fără să vrea de la altul”. Între acest „sine” și „altul” se tranșează împlinirea poruncii Mântuitorului care zice: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Victoria M., de 70 de ani, din Seaca de Pădure, județul Dolj, se află în centru de trei ani. Soțul a părăsit-o căsătorindu-se cu prietena ei. Femeia a lucrat la Mănăstirea Lainici, unde are un frate călugăr, 20 de ani. Fiind așe­ză­mânt de călugări, a trebuit să plece. Așa a ajuns aici, unde se bucură că are pe ce să pună capul, că o vizitează copiii și nepoții. Pentru toate acestea îi mulțumește lui Dumnezeu; Mariana P., din Sadova, are 45 de ani. A crescut la orfelinat, după care a stat pe stradă 24 de ani. Acolo a supra­viețuit, acolo a muncit la negru. Acum are ciroză hepatică. Este în centru de un an, fiind adusă din gara orașului, și se simte foarte bine. Deși nu a mers niciodată la biserică, acum se roagă la Dumnezeu să se facă bine; Ioana C. și fiica sa, Ana-Maria, elevă în clasa a II-a, trăiesc în centru de patru ani. Fata învață foarte bine. Ioana a crescut la casa de copii. S-a încurcat cu un băiat și a născut-o pe Ana-Maria. „Aici avem apă caldă, mâncare, este foarte bine. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ce am”, ne spune aceasta; Florin M. este din Bechet, are 35 de ani și se consideră om de bază aici, pentru „că știu regulamentul și am grijă să fie totul în regulă. Fac tot ceea ce mi se spune. Am ajuns aici ajutat de un medic. Am dormit pe străzi ani la rând. Părinții m-au abandonat de mic. Acum mă simt foarte bine”, ne spune și el. Alexandru D. este din Stejaru, județul Gorj. Locuiește în centru de patru ani. „Mi-au murit părinții și un frate. Nu mai am pe nimeni, în afară de cei de aici, care îmi acordă sprijin. Am stat și pe stradă. Față de viața aia, aici este ca acasă”, ne mărturisește și el; Alex are 21 de ani. Îi place muzica rap. „Fac parte dintr-o generație care a trăit într-un fel sau altul mesajul acestei muzici. Sunt din Craiova. Mi-a plecat soția de acasă cu copiii și m-am lăsat așa, în voia sorții. Am un băiat de un an și trei luni și o fată abia născută. Îmi pare rău că ne-am despărțit. Aș vrea să fim din nou împreună, ca la început. Mă aflu aici de o lună de zile și mă simt bine. Eu provin dintr-un centru social de stat. La fel și soția mea. Mi-am tatuat pe degete data de naștere a băiatului. Eu cred că Dumnezeu mă poate ajuta. Am avut perioade când mergeam mai des la biserică. Acum citesc din Biblie”, ne spune și el.

Oameni care vor să uite. Să nu-și mai amintească de ce sau de cine au fost răniți. Semeni care așteaptă vindecarea. Ei sunt aproapele nostru prin care trece drumul spre Dumnezeu. Ei sunt dragostea pe care avem datoria să o descoperim înăuntrul durerii, așa cum se străduiesc să o facă cei de la Centrul social de urgență pentru persoane fără adăpost „Sfântul Vasile”, al Asociației ­„Vasiliada” din Craiova.

Citeşte mai multe despre:   centru social  -   Asociația Vasiliada