Oraşul Dăbuleni, judeţul Dolj. Localitatea de frontieră, din apropierea portului Bechet, vecină cu Dunărea, este renumită pentru pepenii săi dulci şi zemoşi, crescuţi în solul nisipos din zona numită sugestiv „Sahara Olteniei“. Cu multă muncă şi investiţii pe măsură, localnicii reuşesc să scoată an de an recolte. Până când, nu se ştie, având în vedere concurenţa agresivă a importurilor, preţul mic pe kilogramul de pepene şi lipsa unui sistem organizat de valorificare a producţiei. Familia Băbălău, însă, spune că a găsit cheia recoltelor rodnice: „Când Îl pui pe Dumnezeu înainte, totul merge bine“.
În vremurile în care trăim, când multe dintre pământurile rodnice ale ţării sunt nelucrate, este o minune cultivarea pepenilor într-un sol nisipos - despre care specialiştii spun că în următorii ani va fi afectat de deşertificare - precum cel din localitatea doljeană Dăbuleni. An de an, oamenii se străduiesc să transforme într-o oază această parte a „Saharei Olteniei“, care nu este altceva decât o fâşie de nisip, lată de peste 30 km, cu o suprafaţă de aproape 100 de mii de hectare, care porneşte de la Dunăre şi se întinde între Craiova, Calafat şi Corabia. Nisipul, adus de când lumea de vânturi din albia Jiului şi din Dunăre, este un inamic pentru agricultorii din localităţile şi din judeţele învecinate. Pe cei mai mulţi i-a făcut să renunţe la munca câmpului, astfel se explică pustiirea a mii de hectare.
„Recolta de anul acesta se datorează Sfintei Parascheva“
Familia Băbălău este una dintre familiile model ale Dăbuleniului. Cei doi soţi şi cele două fete (ambele studente) continuă tradiţia moştenită din generaţie în generaţie de cultivare a pepenilor. Cu soiuri precum Sorento, Pată neagră, Baronesa, întinse pe 1 hectar şi 60 de ari, anul acesta, „avem producţie peste aşteptări. Este cel mai bun an de când pun bostane“, arată cu entuziasm capul familiei, Ştefan Băbălău. Om harnic şi isteţ, nenea Ştefan! Deşi lucrează ca gestionar în tură completă de 24 de ore la un PECO, după serviciu îşi menţine ritmul, cu spor, în bostănăria proprie, alături de soţie şi copii: „În toţi anii trecuţi, plăteam oameni să ne ajute, dar anul acesta, pentru că am avut datorii mari, nu am luat decât într-o zi un om, şi în altă zi alţi doi oameni. Atât. În rest, facem noi totul, de la plantat la recoltat.“ Terenul îngrijit al familiei Băbălău, cu pepeni roşii şi galbeni, crescuţi în soarele aspru al Olteniei, se găseşte la vreo 13 km de Dăbuleni, flancat de rânduri aliniate soldăţeşte cu roşii, cartofi, fasole şi de pomi, care servesc ca perdele de protecţie în calea nisipurilor. Cât durează sezonul, oamenii sunt nedezlipiţi de ogorul lor. Şi-au construit chiar şi o căbănuţă, la umbra unor salcâmi, să se adăpostească pe timp de noapte. Tot în câmpul nesfârşit, care miroase a pepene, sunt aşteptaţi clienţii dornici să cumpere marfă proaspătă şi în cantităţi mari. „Numai 20 de tone am vândut în piaţă anul acesta, restul mi-a fost luat direct din bostănărie. Am prins cu 90 de bani, 60, 50 de bani. Din toată ţara au venit cumpărători. Câştigăm şi noi, şi clienţii. Noi fără ei nu putem, nu răzbim pe piaţă“, explică nenea Ştefan.
În total, investiţia familiei s-a ridicat la 250 de milioane de lei vechi, dacă punem la calcul cheltuiala cu terenul închiriat, sistemul de irigare prin picurare, o maşină pentru transport, construcţia unei fântâni şi carburantul pentru motopompă, utilizate în irigaţie, substanţe pentru combaterea dăunătorilor, erbicide, sămânţa, fără a uita de lemnele de foc şi curentul consumate cu răsadurile, în seră. „Munca nu se pune la socoteală. Anul acesta, munca a fost plătită, dar de cele mai multe ori nu este. Plus că în agricultură este risc mare, de la an la altul… În martie, am pus sămânţa în ghiveci, mai târziu decât alţi dăbuleni, care încep încă de la 15 ianuarie. În aprilie, am plantat răsadul în câmp, iar pe 19 iunie am avut prima recoltă, de 100 de tone. Şi continuăm să recoltăm zilnic, cu ajutorul lui Dumnezeu“, se completează reciproc soţii Băbălău, care se numără printre puţinii agricultori optimişti din Dăbuleni. „Când Îl pui pe Dumnezeu înainte, totul merge bine. Fără El nu putem face nimic“, spune Viorica, soţia lui nenea Ştefan. „Anul trecut am mers la Sfânta Parascheva, de hram, pentru prima dată. Simţeam nevoia să ajungem la sfânta, aşa, pentru sufletul nostru. Vorbim mereu, eu şi soţia, şi recunoaştem că recolta de anul acesta se datorează Sfintei Parascheva. Zău, vă spun“, mărturiseşte vizibil emoţionat nenea Ştefan.
Soiurile tradiţionale, mai bune decât cele importate
Cultivatorul de lubeniţe Ştefan Băbălău are un mare of: pentru producţia de anul viitor este nevoit să cumpere răsad altoit din Grecia sau din Turcia, deoarece seminţele nu se mai pot reţine de la un an la altul, pentru că nu dau rod: „Înainte, de când mă ştiu, de copil, puneam 4, 5, 6 ani cu aceeaşi sămânţă. Acum, de unde, de neunde, noi credem că din sămânţa lor nu mai merge al doilea an. Se strică, mor plantele. Riscul e mare. Astfel ne obligă să punem răsadul lor altoit, care costă 0,55 eurocenţi“. Privitor la nedumerirea lui Ştefan Băbălău, oferă lămuriri Vasile Toma, secretar ştiinţific la Staţiunea centrală de cercetări pentru cultura plantelor pe nisipuri Dăbuleni (singurul loc în care se mai găsesc soiurile tradiţionale locale, precum Dulce de Dăbuleni, Soiul de Dăbuleni, Soiul Oltenia): „Oamenii cumpără sămânţă din străinătate pentru hibrizi. Momentan, peste 97% din sămânţa care se cultivă la noi este sămânţă străină. Atât portaltoiul, cât şi altoiul sunt hibrizi. Nu se poate reţine sămânţă de la an la altul. În al doilea an rodesc, dar nu au calitatea celor de prima dată, a hibrizilor. Oamenii cumpără din străinătate pentru că merg pe culturi foarte timpurii şi soiurile pe care le avem noi sunt mai tardive. Acum au trecut mulţi şi la soiurile noastre, pentru că, dacă iese toată lumea odată cu producţia pe piaţă, scade preţul. Având în vedere că soiurile noastre sunt foarte rezistente la boli (ceea ce presupune economie la substanţele pentru tratarea plantelor), sunt bine adaptate la condiţiile locale (au o înrădăcinare foarte puternică, necesită mai puţină apă pentru irigat), mulţi vor trece în continuare pe soiurile autohtone. De asemenea, soiurile româneşti au un nivel de producţie foarte mare - 60, 80 de tone pe hectar, care se obţin curent, fără prea multe îngrăşăminte; sunt foarte ieftine, de 20 de ori mai ieftine decât seminţele hibride. De aceea, foarte mulţi cultivatori de legume ecologice apelează la sămânţa existentă la noi.“
„Nu e plătită munca, investiţiile sunt foarte mari, totul e scump“
Pe marginea drumului spre Caracal, pe o lungime de aproximativ 1 km, localnicii aşteaptă cumpărători pentru marfa din remorcile şi coşurile căruţelor pline ochi cu pepeni. Arşi de soare şi cu mâinile aspre de muncă, oamenii sunt dezamăgiţi, chiar întristaţi, din cauza condiţiilor în care trebuie să-şi câştige bucata de pâine. Vânzători sunt foarte mulţi, clienţi aşa şi-aşa, iar preţul este unul derizoriu. Astfel, în piaţa de desfacere din Dăbuleni, kilogramul de pepene se vinde şi cu 30 de bani, iar în Bucureşti ajunge la 1,5 lei kg.
Rodica Tălăban din Dăbuleni, o femeie energică, bună precupeaţă, spune: „Vindem lubeniţele aici, în piaţa noastră. Nu am mai mers la oraş, deoarece preţul închirierii tarabei este mare, vânzările scad, profitul e cam acelaşi, deci nu rentează. Preţul e mic, fără 4.000 am zis că nu-l dau. Nu e plătită munca, investiţiile sunt foarte mari, totul e scump“. Simplii trecători se opresc, ascultă spusele femeii şi încuviinţează cu un „Aşa e“ spus cu năduf, după care dau din mâini a lehamite şi coboară ochii în spulberişul drumului.
„Încerc să îmbin utilul cu plăcutul“
Printre vânzătorii de pepeni de la Dăbuleni, an de an, îşi găseşte loc şi Cristi Croitoru, profesor de religie la Liceul Teoretic „Constantin Brâncoveanu“ din oraş. Născut şi crescut în aceste locuri, dascălul este familiarizat cu munca la câmp - o activitate benefică pentru bugetul familiei pe perioada verii, deşi recunoaşte că satisfacţiile mai mari sunt la catedră: „Încerc să îmbin utilul cu plăcutul. Acum aştept să vină un cumpărător. Vin clienţi din toată ţara, în special din Bucureşti. Eu vând cu 30, 35 de bani/kg de pepene. Am doi copii, unul de 4 ani şi altul de 3 ani, dar, pe viitor, mi-aş dori să nu facă ceea ce fac eu, având în vedere că nu în fiecare an câştigăm. O soluţie pentru ca ţăranul să fie mulţumit de munca sa ar fi înfiinţarea de centre de colectare a legumelor şi a fructelor. Odată, producţia era organizată: 30% pentru piaţă, 30% pentru export şi 30% pentru procesare. În momentul când funcţionează doar segmentul pieţei este foarte greu. Trebuie organizat exportul şi sistat importul în momentul în care producătorul român iese pe piaţă, pentru a-l proteja.“
