Oaza de linişte şi rugăciune din poiana Bujorenilor

Prima atestare documentară a Mănăstirii Bujoreni, din judeţul Vaslui, datează din 27 martie 1602, dar firul legendelor şi istoriilor cu privire la tradiţia monahală a locului coboară spre epoca de glorie a celor doi mari domni ai Moldovei, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare.

Numeroase documente de împuternicire, vânzare sau cumpărare, păstrate din prima parte a secolului al XVI-lea, arată că moşia Bujorenilor era una căutată şi râvnită de oamenii înstăriţi ai vremurilor de atunci, nu numai pentru bogăţiile ei şi pentru faptul că era ferită de ochii năvălitorilor, dar şi pentru vatra monahală pe care o găzduia. "Atestările, cronicile şi studiile din domeniul arheologic nu pot demonstra cu documente concrete că actuala vatră monahală Bujoreni a fost construită pe vechea temelie a Mănăstirii Recea, atestată încă de la 1444, sau în apropiere, dar putem presupune că această vatră monahală, atestată pentru prima dată la 1602, exista cu cel puţin 50 de ani înainte", spune stareţul Mănăstirii Bujoreni, protos. Euharist Micu.

Dincolo însă de aceste aspecte, importantă este şi legătura dintre cele două vetre monahale, Recea şi Bujoreni, care leagă nodul de legendă cu sâmburele de adevăr prin găsirea în chip minunat a icoanei Maicii Domnului în scorbura din tulpina unui stejar secular. Legenda spune că, odată cu năvălirea păgânilor peste pământurile Moldovei, călugării din Schitul Recea au îngropat odoarele şi au ascuns icoana Maicii Domnului de furia jafului păgânesc, pentru a nu fi profanată sau distrusă.

Schitul a rămas pustiit, trecut prin foc şi sabie, iar vieţuitorii s-au retras la una dintre marile mănăstiri ale Moldovei, cu ziduri şi oaste de apărare. Odată cu trecerea timpului, totul a rămas sub negura vremii, iar Preasfânta Fecioară din icoana ferecată în argint avea să vegheze în pădurea Bujorenilor mai bine de o sută de ani.

Icoana găsită de ciobanii transilvăneni

Legenda spune că un oarecare Ioan Bretcanu, mocan din ţinutul Bretcului, mare crescător de oi, venea pe aceste văi din partea Bujorenilor cu tomnatul oilor, oprindu-se într-un loc cu numele de Siliştea Oilor. Mocanii mergeau la târg să-şi vândă produsele, iar întreaga lor zestre era cărată în permanenţă de măgari, pe samarele cărora se transportau toate poverile şi fruptul stânii din loc în loc. După o zi de târg, întorcându-se în bătătura stânii, ciobanii au uitat să lege măgarii. Unul din măgari, chiar cel care purta punga cu banii obţinuţi din vânzarea produselor, cu o valoare de trei mii de galbeni, a plecat în desişul pădurii, fără semn de întoarcere. Desluşindu-se după oboseala de seară, când au dat să împartă veniturile, ciobanii au văzut că animalul nu mai era. Plecaţi cu un pădurar pe urmele lui, mare le-a fost mirarea când, în inima pădurii, lângă un falnic stejar secular, măgarul stătea în genunchi în faţa a trei luminiţe aşezate în formă de cruce, iar în stejar au descoperit icoana ascunsă şi uitată a Maicii Domnului.

Dându-şi seama că este vorba de o minune cerească, mocanul Ioan Bretcanu a hotărât ca toţi banii purtaţi de măgar în desagi să se folosească pentru construirea unui schit pe acel loc, iar Sfânta Masă din altar să se facă din trunchiul stejarului. Întâmplarea este consemnată în timpul boierului Bujoreanu, stăpânul acelor moşii unde oierii transilvăneni îşi păşteau oile, fiind întărită şi de episcopul Ioan Antonovici, vieţuitor şi vlădică al vremurilor de atunci. Fiind nevoit să se întoarcă acasă la Bretcu, ciobanul a încredinţat împlinirea acestei ctitorii pădurarului Iftimie, care, după ce a săvârşit ridicarea schitului, s-a călugărit cu numele de Pahomie. "Deci primii fondatori ai acestui sfânt aşezământ sunt mocanul Ioan Bretcanu, transilvănean, şi pădurarul moldovean Iftimie. Aşezământul a primit numele de "Schitul Măgarului", bisericuţa aşezământului fiind construită din lemn. Primul document ce dovedeşte existenţa acestui schit datează din 27 martie 1602, fiind un act de vânzare semnat de monahul Siluan, proegumenul schitului", povesteşte stareţul Mănăstirii Bujoreni.

Biserica mănăstirii, ridicată în ultima perioadă a stilului moldovenesc

Mănăstirea Bujoreni, aşezată astăzi în comuna Zorleni, judeţul Vaslui, a fost rectitorită integral la 1840, din osârdia ieromonahului Ioanichie Konachi, duhovnicul mănăstirii, care a ridicat o biserică nouă, din cărămidă şi piatră, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului".

Despre stilul arhitectonic al acestui sfânt lăcaş, profesorul Gheorghe Clapa spune că biserica de la Bujoreni este ridicată în ultima perioadă a stilului moldovenesc, linia arhitectonică fiind cea a bisericilor cu plan treflat, caracteristică artei bizantine şi răspândită în Athos, Serbia, Ţara Românească şi Moldova. După trecerea la cele veşnice a părintelui Konachi, schitul a rămas în grija nepoatei sale, Ruxanda Rosnovanu, moştenitoarea moşiilor Zorleni şi Bujoreni. În 1911, schitul era întreţinut de Casa Regală, prin Administraţia moşiei Zorleni, devenită domeniu regal din 1883. Avariată de cutremurul din 1940, biserica a fost refăcută, funcţionând până în anul 1958, când schitul a fost desfiinţat.

"După 1989, prima grijă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a fost aceea de a redeschide sau reînfiinţa mănăstirile şi schiturile închise sau distruse de regimul comunist. Astfel, în 1993, Mănăstirea Bujoreni a fost redeschisă. Înfruntând greutăţile şi nenumăratele lipsuri, stareţii şi monahii care au vieţuit şi vieţuiesc aici, cu ajutorul credincioşilor, au făcut mari eforturi pentru conservarea, consolidarea şi îmbogăţirea ansamblului monahal şi istoric, astfel că astăzi Mănăstirea Bujoreni este un minunat loc de linişte şi rugăciune pentru credincioşii din zona Moldovei de Jos şi pentru ţinutul Vasluiului", spune părintele stareţ Euharist Micu.

Pentru a putea ajunge la această mănăstire, aflată în inima pădurii, în frumoasa poiană a Bujorenilor, se merge pe drumul judeţean Bârlad-Murgeni-Fălciu, iar la ieşire din satul Popeni, la punctul numit "Căprioara", se face dreapta, intrând în pădure, pe unicul drum de ţară care duce spre mănăstire. La Bujoreni se poate ajunge şi cu trenul, oprind la staţia Horga, de unde se parcurg aproximativ 5 km pe jos.