Cu greu ţi-ai putea imagina un om a cărui viață să se potrivească mai bine cu numele lui! Dumitru Furnică a strâns ani de zile comori inestimabile de artă veche, a construit o casă destinată de la bun început să fie muzeu și a donat muzeul Academiei Române, pentru ca un număr cât mai mare de oameni să se bucure de opera sa, căci este o adevărată operă. Ceea ce s-a și întâmplat, Muzeul de Artă Veche Apuseană „Ing. Dumitru Furnică-Minovici” funcționând fără pauză de opt decenii încoace. „În linie dreaptă!”, se mândrește muzeograful Costel Cioancă.
Inginer, da - muzeograful îi spune în mod repetat „inginerul nostru” -, căci Dumitru Furnică era inginer la o firmă din domeniul petrolului. Nu moșier, nu mare industriaș, nu om de afaceri, nu patron. Ar trebui probabil să ne pună pe gânduri faptul că, în perioada interbelică, un inginer, foarte bun, e drept, și lucrând într-un domeniu aflat pe val, România fiind pe primele locuri în lume - putea câștiga atâția bani încât să adune o colecție fabuloasă.
Un precedent exista în familie, cel al doctorului Nicolae Minovici, al cărui muzeu de artă populară e vecin, la doi pași de Fântâna Miorița și de fluviul de mașini al DN1, cu cel al nepotului, pe care l-a ajutat să-și facă studiile în străinătate, dar atât. Colecţia, casa şi muzeul i se datorează exclusiv celui harnic și strângător ca o furnică. Unchiul lui l-a rugat să-şi ia şi numele mamei, Minovici, de teamă ca acesta să nu se stingă, căci nici doctorul, nici frații lui nu aveau copii.
Vizitând superbul muzeu de artă medievală de la șosea ești tentat să spui că exponatul cel mai valoros e casa însăși! Costel Cioancă vorbește cu o pasiune formidabilă și desfășoară în fața reporterului, ca și a vizitatorilor, căci l-am cunoscut și în această postură, o erudiție impresionantă, vizând nu doar muzeul sau personalitatea „inginerului nostru”, ci, aș spune, întreaga cultură europeană.
Mă pune în gardă de la început că „Adevărul e relativ în România, mai ales în ceea ce-i privește pe istorici”, drept care variantele care trebuie luate în calcul sunt cele riguros documentate. Astfel, de pildă, deși unii susțin că ridicarea construcției a început în 1939, documentele dovedesc că piatra de temelie s-a pus duminică, 27 aprilie 1941. În 4 iunie 1945, Dumitru Furnică donează muzeul Academiei Române și în 26 octombrie acesta se deschide spre vizitare.
Spectaculos este că această clădire a fost gândită pentru această colecție, „mulându-se” pe nevoile ei. Camera bibliotecii, de pildă, a fost modelată după lemnăria acesteia, adusă dintr-un castel din apropierea Vienei, castelul Weilburg (mai exact cumpărată acolo la o licitație din februarie 1936), drept care îmbinările sunt perfecte. Un alt lucru impresionant este că oficiul de gazdă pentru vizitatori, de amfitrion și ghid, l-a jucat chiar colecționarul, până la moartea lui în 22 aprilie 1982, de Joia Mare, pe când avea 85 de ani, iar apoi de văduva sa, până în 2004! Căci clădirea era și muzeu, și casă a familiei. „Este foarte interesant acest aspect, pentru că vorbim despre perioada comunistă, când s-a restructurat brutal socialul României. Au fost cazuri în care oameni de valoare au fost siliți să părăsească imobile locuite de șase-șapte generații de aceeași familie și au ajuns într-o garsonieră confort 3 din Crângași...” Să mai spunem că doamna Furnică era avocat, pledase în câteva cazuri celebre și avea doctoratul în Drept.
Colecționarii precum Dumitru Furnică, ne spune Costel Cioancă, au avut totdeauna în vedere ca rezultatul efortului lor să fie public, să poată fi văzut de cei care își pot permite mai puțin decât ei. „Inginerul nostru” era echivalentul de azi al poziției de director de marketing în cadrul unei societăți române cu profil petrolier, SAR CreMin, adică Societatea Anonimă Română „Creditul Minier și Petrolier”, una dintre celebrele firme de profil de pe Valea Prahovei, alături de Cometa, ASTRA, Steaua Dunării și altele, care aveau însă patronat și/sau capital străin (suedez, american, austriac etc.), în vreme ce SAR CreMin însemna șase ingineri români și capital integral românesc! Mai mult, aveau trei rafinării în Austria, Elveția, respectiv Germania, iar banii veneau în țară! Din păcate, împotriva voinței lor, în august 1947, societatea a fuzionat cu Sovrom Petrol, una dintre întreprinderile înființate pentru recuperarea daunelor de război...
Majoritatea colecționarilor români de artă aveau profesii din afara acesteia, așa că apelau la specialiști. Și Furnică a făcut asta, dar a fost și inițiat de către nimeni altul decât Antoine Bourdelle, cel care, alături de Brâncuși, fusese ucenic al lui Rodin. Cu el a mers prin muzee, anticariate, colecții, târguri, licitaţii, învățând pe ce merită să dea banii și câți bani.
Cărţi de-acum cinci secole
Așa cum lui Furnică îi spune „inginerul nostru”, pentru Costel Cioancă muzeul este „casa noastră”. „Avem expuse în casă cele mai vechi vitralii din România, cu o vechime cuprinsă între 600 și 800 de ani, fabricate în Franța”, spune cu înflăcărare.
Planurile clădirii au fost elaborate de arhitectul italian Enzo Canella cu ajutorul antreprenorului Dino Toffollo. Este făcută în stilul Tudor, cu inserții ale stilului normand și cu o loggie venețiană. Accesul se face din stradă pe un pontus levi specific castelelor medievale, printr-un portal care imită intrarea în Castelul Hornby din Norfolk, Anglia. Materialele de construcție au fost aduse toate din străinătate. Cărămida e italienească, feroneria germană, scândura de pardoseală tot germană, plafonul şi scara franţuzeşti, vitraliile... multinaţionale.
După 80 de ani, clădirea nu are aproape nici o problemă de structură, drept care nu a necesitat decât renovări minore, de tencuială. Iar colaborarea dintre colecționar și arhitect, concretizată în numeroase schițe tip work in progress, a făcut ca muzeul să arate impecabil, deși colecția e eclectică: „În living avem o masă în stil elisabetan, deci de secol 16-17, un covor persan de Mosul, din acela cu noduri pe spate, are și el 300-400 de ani, scaunele sunt stil Chippendale, șemineul e renascentist toscan, singurul din România, are 500 de ani, vitralii austriece, elvețiene și nemțești, o tapiserie flamandă de început de secol 17...” Ansamblul este însă coerent și casa „respiră” grație spațiilor generoase: în living e deschisă pe două niveluri, înălțimea fiind de 8,07 metri, echivalentul a trei etaje de azi.
Biblioteca îți taie răsuflarea. Există în ea cărți de la 1548! Majoritatea volumelor sunt ediții princeps, rarități bibliofile, unele aurite, altele pe hârtie cu filigran sau cu coperte din mătase de China. Se află aici și o copie după o ediție rarisimă a Bibliei (originalul are doar 9 exemplare în lume!), din categoria libri catenati/catenaccio, fiecare fiind produsul mai multor meșteri: tipar, legătorie, coperte (din lemn prețios!), piele, plăci metalice aurite, cu ferecături. Atât de valoroase încât erau legate cu lanț de o masivă masă medievală!
În living, domină de la înălțime două machete flamande de corăbii, făurite în secolul 17, o caravelă pe șemineu și o goeletă pe bibliotecă. Caravelele, suple și rapide, erau în avangarda și ariergarda goeletelor pântecoase, greu de manevrat, care transportau aur, iar mai târziu mirodenii. Expertizate de un specialist al Clubului Român de Navomodelism, a reieșit că pânzele lor sunt tăiate din velatura unor corăbii adevărate care băteau mările pe la 1600!
Dintre statuete, cea mai importantă este un cap de copil care are peste 18 secole și un cap de mamă îndurerată lucrat de un celebru sculptor și arhitect, Stoss Veit.
Puterea televiziunii
Casa are și secrete! În spatele marii tapițerii din living se află accesul la micul lift, monte- charge, cu care sosea mâncarea din demisolul aflat la cota minus 8 metri! Mai jos încă se află subsolul, total îngropat, unde era cazanul de calorifer (cel original a fost demontat, din 2008 centrala termică fiind pe gaze), plus alte spații tehnice, în vreme ce la demisol erau bucătăria și spațiile rezervate angajaților, plătiți de Academie: bucătăreasă, fochist, menajeră, grădinar.
Noi însă nu coborâm, căci demisolul nu e vizitabil, ci urcăm la etaj, unde locuiau soții Furnică. Urcând, admirăm încă o dată plafonul din living, stil Plantagenet, care este autentic, are vreo 600 de ani, a fost realizat în Franța, demontat, transportat și montat aici, ca și scara spiralată, realizată în stil gotic.
Înconjurat de lucruri create cu multe secole în urmă, Costel Cioancă privește și spre viitor. Dincolo de rezolvarea priorităţilor muzeistice (obiecte de restaurat, spre exemplu), ar vrea, de pildă, ca garajul să fie transformat într-o ceainărie, unde ar putea veni tinerii care lucrează în numeroasele corporații aflate în vecinătatea muzeului. Ar fi un loc special, cultural-recreativ, după modelul multor muzee occidentale. Nu te-ai gândi că existența multinaționalelor, în general privite critic și cu suspiciune, are pozitive efecte secundare multiculturale! Căci în firmele din preajmă lucrează mulți expați, care, mai devreme sau mai târziu, vor fi curioși să viziteze muzeul!
Nu lipsesc întâmplările hazlii. În rândul vizitatorilor români mai plutește uneori confuzia dintre nepot, alt unchi celebru, Mina Minovici, și instituția căruia acesta din urmă i-a dat numele: „Frumos, frumos aici, la muzeu, dar unde sunt borcanele cu monstruleți?”, întreabă ei. Iar o parte dintre vizitatorii străini întreabă la sfârșit unde pot mânca sarmale cu mămăligă... Custodele privește asta cu umor și profită ca să-i lămurească pe oameni.
Un ultim detaliu, de data asta despre puterea televiziunii: muzeul a avut zeci de mii de vizitatori care văzuseră emisiunea „Înapoi la argument” a lui Horia Roman Patapievici, filmată aici vreme de aproape șapte ani, fuseseră impresionați de decor și voiau să-l vadă la fața locului!
În final, îl întreb pe muzeograf cam câți vizitatori vin la muzeu. Îmi dă un răspuns minunat: „Mai mulți decât ați crede, mai puțini decât ar merita”...
