▲ Vreme de trei zile, bătrânul parc din Copou e gazdă bună pentru olari cu renume din vetre vechi din ţară, reuniţi la Târgul de ceramică tradiţională „Cucuteni 5000“ ▲ La fel ca în fiecare miez de iunie, mirosul florilor de tei e însoţit de miros proaspăt de lut ars, iar aleile parcului sunt pline ochi de lume curioasă ▲ Olarii şi-au întins marfa şi sunt gata să le explice muşteriilor cum se plămădeşte lutul şi prin ce miracol ies din mâinile lor oale, chiupuri şi farfurii atât de mândre ▲
Deschis iubitorilor de artă populară tradiţională de ieri, încă de la primele ore ale dimineţii, târgul anual al olarilor din Copou reuneşte în acest an meşteri puţini, dar autentici, din centrele cele mai vestite ale ţării. Organizatorii s-au ţinut de cuvânt în acest an şi au invitat la Iaşi olari care păstrează intact meşteşugul adevărat, aşa cum l-au primit, o dată cu învârtitul roţii, de la strămoşii lor.
Horezenii din Vâlcea sunt cei mai numeroşi. Îi recunoşti dintr-o privire, după tipul ceramicii - farfurii decorative de diferite dimensiuni, după motivele pe care le regăseşti în fiecare casă din zonă, după cum ei înşişi mărturisesc şi, mai ales, după felul îngrijit de aranjare a ornamentelor pe vas.
Amatorii de artă autentică şi colecţionarii, înarmaţi cu aparate foto, sunt gata să caute în noianul de lut ars sub diferite chipuri obiectele cele mai migălos lucrate, motivele mai puţin cunoscute, culorile naturale, liniile măiestrit pictate, în sfârşit, unicatele ce le-ar prinde bine într-o colecţie ca a lor.
Un plus de culoare pentru o asemenea desfăşurare de forţă a fost dat de afişul pregătit de organizatori, în care participanţii înscrişi la târg nu sunt prezentaţi cu numele sau chipul lor, ci cu numele vetrei de olărit tradiţionale din care provin şi cu imaginea muncii lor, adică a ceramicii pe care o produc.
La marea sărbătoare a oalelor din Copou sunt prezenţi meşteri din Dorohoi (Botoşani), Biniş (Caraş-Severin), Miercurea-Ciuc (Harghita), Baia Mare (Maramureş), Horezu (Vâlcea), Balş (Olt), Braniştea (Galaţi), Schitu Stavnic (Iaşi), Vădastra (Olt), Corund (Harghita), Rădăuţi (Suceava) şi Republica Moldova.
Tămâierniţe de la Braniştea
Soţii Maria şi Maricel Mocanu din Braniştea, Galaţi, veniţi pentru prima dată la târgul de la Iaşi, au adus cu sine vase care-şi trag frumuseţea şi gingăşia din simplitatea lor. Ceramica lor e unică în tot târgul, chiar dacă diferite obiecte de uz casnic le regăseşti şi în ograda meşterilor din alte zone. Împătimiţii ceramicii pot găsi la soţii Mocanu unele obiecte nemaiîntâlnite până acum la târgurile de profil, deşi fac parte din categoria vaselor tradiţionale. Spre exemplu, tămâierniţele din lut ars, smălţuite în alb, cu cioc, de o graţie şi o simplitate unică.
„Noi suntem ceramişti de 8 ani. De fapt, am moştenit acest meşteşug de la socri. Ne bucurăm că ceea ce ne iese din mâini este atât de apreciat, pentru că în Galaţi mai sunt foarte puţini olari. Noi suntem singurii în toată comuna şi chiar în toată Moldova, până în zona Rădăuţilor“, ne-a explicat Maria Mocanu.
Ceramica soţilor este una simplistă, iar motivul specific este şarpele. „Culorile noastre sunt mai pale. Avem ceşcuţe, căniţe, ulcioare, ceainice, tămâierniţe, ghivece, căni, oale, crătiţi, toate de ajutor în casă. Preţurile variază de la 2 lei la 30 de lei“, ne-a mai spus femeia.
Vasele de la Braniştea, ne-a explicat meşterul Mocanu, se ard de două ori, prima oară pe lut roşu, iar a doua oară pe smalţ. De pictat se pictează imediat după ce vasul iese de la roată, în faza semiuscată. Apoi, oalele şi ulcioarele sunt puse în rastele, pentru uscat.
La Braniştea, înainte de venirea comuniştilor la putere, olăritul era la mare căutare. Apoi, oamenii şi-au găsit servicii care să le aducă un venit mai consistent. A venit apoi Revoluţia, treburile prin fabrici s-au stricat, iar oamenii au revenit la vechile meserii. E şi cazul lui Maricel Mocanu, care, după ieşirea la pensie s-a întors la „dragostea“ din copilărie: roata olarului.
Ceramică verde, de Marginea
Un alt meşter cu state vechi în meserie, moşul Arcadie Paşcaniuc (foto) de la Marginea, Suceava, este prezent la târg cu vasele sale de uz casnic, deosebite, de culoare verde, unice, pentru că în zonă sunt vestite oalele de culoare neagră.
„Noi avem tradiţie veche de când lucrăm la oalele astea. Eu le fac de pe la 20 de ani şi-acum am 70. Cu asta ne ocupăm. Şi moşul meu, şi tata au fost olari, acum şi eu, şi băietul meu. Noi lucrăm ceramică din asta, verde, c-aşa am apucat“, ne-a explicat moş Arcadie.
Pentru vasele de culoare verde, moşul spune că e necesar un cuptor special, în care vasele se ard cu hornul deschis. Pe când la cele negre, cuptorul se închide ermetic, la o temperatură de 800 de grade, fumul intră în oale şi aşa se colorează în negru.
Moşul Arcadie îşi cară singur lutul pentru ulcele, din lutăria de la marginea imaşului din sat. La fel, procedează şi cu lemnele, pentru că, în continuare, olarii de la Marginea fac foc trainic, de lemne, pentru ca vasele să aibă consistenţa dorită. N-are nici bani şi nici dorinţa de a-şi cumpăra vreo instalaţie modernă pentru copt ceramica, fiindcă oalele lui n-ar mai avea acelaşi miros şi aceeaşi frumuseţe.
„Noi facem mai mult oale pentru lapte, pentru sarmale, pentru toate celea, nu pentru ornament. Iar preţurile nu sunt tare mari: 5 lei oala de lapte, 10 lei oala de sarmale“, ne-a mai spus bătrânul.
În privinţa olăritului ca meşteşug al viitorului, moşul se dovedeşte extrem de sceptic. „Eu ştiu dac-a să mai meargă oalele noastre acuma, cu Europa asta. Poate-o să scoată altfel de vase, cine ştie?…Eu, cât oi trăi, oi mai face, daâ după mine…eu ştiu ce-a mai fi?“, ne-a mai spus resemnat bătrânul olar.
Oale pentru borş de la Schitu Stavnic
Ca şi în ceilalţi ani, la târg este prezentă şi o mai veche cunoştinţă de-a noastră, familia Dumitru de la Schitu Stavnic, comuna Voineşti (Iaşi).
„Ceramica asta o avem din strămoşi; noi cu dânsa ne-am trezit. Eu fac oale de la etatea de 14 ani, adică de 50 de ani. La noi mai sunt puţini olari, că mulţi s-au lăsat de meserie“, ne-a spus bătrânul Dumitru Luchian.
Soţii nu-şi fac griji că meşteşugul dispare, pentru că cei care cunosc lucrul bun n-o să se lase înşelaţi de falsurile care apar pe piaţă din ce în ce mai abundent. „În oalele astea mâncarea iese mai bună, borşul are gust. Şi florile respiră altfel în ghivecele noastre. Şi noi ne-am mulţumit cu meseria asta. Am crescut o familie de 10 copii, iar acum avem 33 de nepoţi şi toţi sunt cu mâinile în lut“, s-a mândrit şi mătuşa.
Oalele pentru borş costă 20 de lei, oalele de sarmale 15 lei, însă fiecare vas cântărit de muşteriu din ochi este negociat cu olarii, care lasă la preţ, după om.
Ulcioarele cu bilă ale ultimului olar de la Biniş
La loc de mare cinste la ediţia acestui târg se află ceramica de la Biniş, a singurului meşter olar care a mai rămas în acest cătun din Caraş Severin, Ionică Stepan.
Acum în vârstă de 85 de ani, olarul nu-şi mai poate purta singur ulcioarele prin ţară, însă un tânăr iubitor de frumos, Dragoş Bunea (foto), le poartă cu sine peste tot. „Ionică Stepan este ultimul olar din Biniş, localitate cu tradiţie de la jumătatea secolului al XVIII-lea, când în sat erau atestate documentar 300 de vetre de olari. Acum au mai rămas doar două cuptoare, ambele ale moşului Stepan, care va duce, probabil, cu el în mormânt, secretul ceramicii de Biniş“, ne-a povestit Dragoş.
Vasele aduse de la Biniş sunt făcute dintr-un lut de foarte bună calitate, impermeabil, fără a fi tratat într-un mod foarte special, lucru foarte rar în lumea olarilor. Decorul este unul extrem de simplu, în alb şi roşu, culorile fiind preparate din pământ şi oxizi de fier. Toate oalele şi ulcioarele sunt arse o singură dată în cuptor, la o temperatură de 700-800 de grade. „În stilul vechi al ceramicii de Biniş, preţul oalei era dat de liniile de decor. Adică dacă costa trei creiţari avea numai trei linii albe sau roşii. Iar valoarea cănilor şi a farfuriilor se făcea astfel: se umplea vasul cu porumb sau grâu şi se făcea schimbul“, ne-a mai explicat Dragoş.
De la Biniş, Dragoş Bunea a adus vase cum nu se mai găsesc în alte vetre de olari: crâncege (ulcioare), ulcici, untare (vase pentru frecat şi păstrat untul făcut în casă), vase pentru mâncare pentru câmp, ulcioare cu bilă (care păstrează apa rece).
Olăriţa-muzeograf de la Horezu
„M-am născut în atelierul de olărie. Am deschis ochii pe ceramica pe care lucrau părinţii mei. Aşa am prins gustul şi am început să lucrez la decor. De-atunci lucrez la pictatul farfuriilor şi fac modele deosebite“. Aşa
şi-a început povestea mătuşa Eufrosina Vicşoreanu, în vârstă de 72 de ani, venită tocmai de la Horezu - Vâlcea.
Vasele lucrate de ea au un specific aparte în marea comunitate a olarilor de la Horezu. Sunt îngrijite, culorile sunt toate naturale, liniile sunt migăloase, iar modelele din cele mai diverse. Mătuşa Eufrosina păstrează secretul culorilor pe care le foloseşte, căci astfel de taină nu se dezvăluie niciodată.
„Vasul se pictează cât e încă umed. Apoi îl punem pe poliţă, la uscat. Grijim de el să nu se strâmbe, îl finisăm pe dos cu un pieptene. Motivele pe care le folosesc eu sunt altiţa, bobocul de trandafir, coroana miresei, peştele, şarpele casei, cocoşul, pe care-l puneau şi pe casă părinţii noştri, ziceau că e ceasul lor deşteptător, lăutarii“, ne-a explicat bătrâna.
Ca să facă un cuptor de 200 de vase, mătuşa lucrează luni întregi. Majoritatea sunt obiecte unicat, de care se ataşează ca de proprii copii. Plânge cu fiecare farfurie vândută, pentru că între linii, motive şi culori se aşază şi sufletul ei. „Toate care iasă din mână îmi plac şi le fac cu drag. De multe ori îmi pare rău că le vând. Dacă aş avea o pensie mai bunicică, nu le-aş mai vinde. Am plâns adesea după câte un obiect. Că dacă le vând nu mai ştiu să fac motivul respectiv; îmi vine în cap altceva“, ne-a spus olăriţa.
Când povesteşte despre oalele de Horezu pe bătrână o copleşeşte tristeţea. Până prin anii â56 ai secolului trecut, în sat mai rămăseseră doar doi olari. După Revoluţie, văzând că nu mai sunt servicii şi că turiştii caută aceste obiecte, mulţi s-au făcut olari, dar numai cu numele. Fac produse de slabă calitate, amărând harul celor care pierd ore în şir în faţa unei farfurii.
„Nu mai fac lucruri de calitate. Şi omul se dezgustă. Colecţionarii ştiu ce-nseamnă un obiect de artă; spun că decât zece rele, mai bine unul bun. Care ţine la meserie şi-o iubeşte, face bine, dar care nu… Acum ăştia lucrează mult şi prost, pentru bani. Să lucrezi bine înseamnă să faci un lucru de calitate, să lucrezi decorul îngrijit, de fapt să faci aşa cum făceau părinţii noştri“, ne-a explicat îngândurată bătrânica.
De minunăţiile ieşite din mâinile ei s-au bucurat turişti din lumea întreagă, dar şi personalităţi româneşti, dintre care, cu mare plăcere îşi aminteşte de regele Mihai. Toate amintirile legate de rodul mâinilor pline de lut sunt păstrate în cartea de impresii a muzeului pe care îl ţine deschis în permanenţă, în propria casă.
▲
Cum a apărut Târgul de ceramică din Copou
„În 1983, la o agapă, după expoziţia unuia dintre cei mai mari olari ai României, Stelian Ogrezeanu şi soţia lui, Aurelia, acesta i-a spus preşedintelui Comitetului de Artă şi Cultură de la Iaşi: «Tovarăşul preşedinte, de ce să ne facă doctorul expoziţii şi dumneavoastră, care aveţi atâta putere, de ce nu adunaţi olarii Iaşului şi ai ţării la un loc să facă aşa ceva?» Omul n-a ştiut ce să spună şi-atunci i-am propus să facem târgul în Copou, în acea perioadă existând multe reclamaţii cum că beţivii de la un bar din zonă distrug parcul“, ne-a povestit prof. univ. dr. Ostin C. Mungiu, cel mai cunoscut colecţionar de ceramică din zona Iaşului despre cum s-a născut Târgul de ceramică din Copou.
Omul partidului a înţeles ideea şi a încercat să facă ceva. A trimis adrese la toate judeţele să convoace la Iaşi toţi olarii, dar nu i-au răspuns decât două. A venit la doctorul Mungiu, supărat nevoie mare că nu reuşise să îndeplinească sarcina. „I-am cerut atunci 30 de cărţi poştale, le-am trimis olarilor mei şi am primit confirmări de la 28 dintre ei. Aşa se face că primul târg, din iunie 1983, a fost un succes, iar de-atunci se ţine an de an“, povesteşte dr. Mungiu.
La apelul de a expune obiecte la târgul de ceramică ţinut la Iaşi, în Dealul Copoului, au răspuns meşteri cu renume din zone unde olăritul s-a păstrat intact: Horezu, Oboga, din centrele de la Costeşi (Muntenia), din Hălmăgelu (Munţii Apuseni), din Maramureş (familia Sitar), dar şi cei din Marginea şi Rădăuţi (Suceava) şi de la Deleni (Iaşi). „Îmi amintesc că într-un an am acordat premiul I unui olar de la Deleni, moş Nica Toader, pentru o ceramică neagră care pur şi simplu nu s-a modificat din neolitic până acuma. Există o «groapă» acolo, la Deleni, unde timpul nu pătrunde şi unde olarii îşi fac vasele în cuptoare de lut preistorice“, ne-a explicat profesorul-colecţionar.
Târgul a devenit în scurt timp o tradiţie, la care Ostin Mungiu n-a lipsit nicicum. Vreme de 24 de ani la rând, ieşenii şi cei care treceau poarta târgului din Copou, au admirat piesele unicat ale olarilor de renume şi au învăţat că poţi descifra istoria unei comunităţi din însemnele inscripţionate pe vas.
