Există o frumuseţe a aşezării lucrurilor în viaţa unui om, pe care o numim rost. A fi în rostul tău înseamnă a fi acolo unde se cuvine să fii, adică în rânduială. Or, starea de rânduială nu se poate atinge fără credinţă şi smerenie. Horia Seracovan, de 81 de ani, din Jupalnic, strămutat din satul natal din cauza barajului de la Porţile de Fier într-un cartier al Orşovei de astăzi, s-a aşezat de mult cu viaţa în rostul său, descoperindu-şi vocaţia de a sluji toată viaţa lui Dumnezeu, în calitate de cântăreţ în strana bisericii.
Privită de departe, Orşova pare o buclă atemporală în care toate se întorc: istoria, apa, cerul, aerul, păsările şi chiar timpul însuşi. Aici, oamenii poartă rotunjimea imaginarei curbe existenţiale, ca pe o tainică, insistentă şi răbdătoare şlefuire a firii. În acest oraş, unde după strămutările din anii 1968-1970 au fost aşezaţi locuitori din satele înecate Jupalnic, Tufări şi Coramnic, într-o casă modestă, locuieşte singur Horia Seracovan. Un bătrân care poartă aşezată peste toate încercările vieţii hlamida credinţei şi dragostea necondiţionată pentru Dumnezeu. Viaţa potrivită în rostul ei şi mărturisită de el te impresionează în primul rând prin pleiada de slujitori ai altarului din familia sa, din care provine şi el, şi apoi prin intensitatea trăirii pe care o încarcă în fiecare cuvânt.
O pleiadă de preoţi în familie
„Soţia mea a murit acum şapte ani. Mai am doar o fată la Timişoara şi un nepot tot acolo. Fata este pictor de biserici.
Am fost obligaţi să ne părăsim localitatea pentru că începuse deja să crească nivelul Dunării în lacul de acumulare. Am avut casa părintească în Jupalnic, pe care a trebuit să o demolăm. Am trăit în acel loc timp de 33 de ani. Am fost cântăreţ la biserica din sat. În familia mea, bunicul după mamă a fost preot în Şopotu Nou, fratele mamei a fost preot în Bozovici, bunicul după tată a cântat 50 de ani în biserica din Jupalnic, o altă rudă, de la Cuptoare, a fost tot preot, altă rudă, de la Teregova, tot preot. Aşa că, din neam în neam, am avut în familie numai preoţi. De la ei toţi moştenesc credinţa şi dragostea pentru Biserică, iar de la Dumnezeu, prin mama şi tata, glasul. Am activat şi în corul casei de cultură, în Madrigal, am fost la „Cântarea României“, în mai multe părţi. Dar nimic nu egalează bucuria cu care am cântat în biserică. M-am născut creştin, şi faptul acesta mi-a dat o identitate cerească. Bunicul meu dinspre tată ne spunea: «Măi copii, să nu vă duceţi să luaţi ceva din grădina vecinului, sau de la altcineva, pentru că nu vă prinde proprietarul, ci vă vede Dumnezeu!» Or asta era suprema mustrare care te putea atinge! Tot de la el am învăţat respectul faţă de bătrâni“, ne mărturiseşte omul.
Permanent cu gândul la Creator
În Orşova, Horia Seracovan a cântat 15 ani în biserica din cartierul Tufări. „Am fost dirijorul corului. Eram mândru că pot să cânt într-o biserică renăscută aici, după ce vechiul lăcaş fusese înecat de apele Dunării. Corul bisericii din Tufări a fost înfiinţat în 1932. Iar când a început războiul în 1940, s-a desfiinţat pentru că nu a avut cine să mai cânte, din cauză că tinerii din cor au plecat pe front. După ridicarea noii biserici, corul s-a reînfiinţat“, ne mai spune bătrânul.
Viaţa acestui om a cunoscut multe momente grele. Când a început al Doilea Război Mondial, tatăl domniei sale, care era învăţător, pentru că nu i-a plăcut politica, a fost mutat din comună în comună cu serviciul: în Şopotu Nou 16 ani, în Tufări şase ani, trei în Jupalnic, patru la Ogradena şi ultimii la Tisoviţa. „Noi am suferit foarte mult, pentru că tata, ca învăţător, era şi ofiţer de rezervă. Din acest motiv a fost concentrat la Lugoj şi trimis pe front, şi în Răsărit şi în Apus. Legionarii i-au pus şi ei pistolul în piept ca să-i înveţe pe copii cântecele lor. Dar tata a refuzat, fiind gata-gata să se aleagă cu un glonţ. A fost apoi deportat în Bărăgan, la Muntenii Buzău, lângă Slobozia, chipurile, în interes de serviciu. Din acest motiv, după Revoluţie, nu a primit nici un drept. Pentru mine însă, oriunde locuiam, bucuria de a merge la biserică a fost cea mai mare. Un singur lucru regret: că nu m-am făcut preot. Prin anii â50, când am terminat liceul şi aş fi putut merge la studii teologice, nu am făcut-o din cauză că preoţii la vremea aia erau prigoniţi de comunişti. Aveam dragoste pentru credinţă şi îmi plăcea să cânt. Nici atunci nu m-am abătut, nici acum nu pot să mă abat de la gândul că trebuie să respect
ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Dar lumea pare a-L fi trădat pe Dumnezeu, prin felul în care se comportă astăzi. Înainte de război, duminicile nu se prindeau nici vacile, nici boii la car, nu se muncea deloc, iar măcar unul din fiecare familie din sat se afla în biserică. Astăzi, se face slujbă, şi lângă biserică oamenii stau la băutură în baruri“, ne mai spune bătrânul.
Vocea ca dar de la Dumnezeu
Horia Seracovan face parte din acea categorie de oameni care vorbesc cu simplitate şi tensiune despre slujirea lui Dumnezeu ca vocaţie în sinonimitate cu credinţa trăită. Pentru el, viaţa nu se poate aşeza cu rostul ei în afara Bisericii, lipsindu-se de rânduială. De aceea, aparent, mărturisirea lui nu are spectaculozitatea unui fapt inedit, care poate „fura“ atenţia interlocutorului, ci poartă în sine acea teamă de „vederea lui Dumnezeu“, cu care l-a obişnuit bunicul. În fond, o lecţie despre credinţă şi smerenie, despre aşezarea în rost a omului, însuşită plenar şi mărturisită la fel toată viaţa.
Ne-am fi aşteptat ca bătrânul să ne povestească mai multe despre drama satelor acoperite de apele fluviului, filă dureroasă, fără îndoială, din existenţa lui. Dar a ales să ne mărturisească despre un dar pe care l-a primit de la Dumnezeu: vocea. Pe care, tot sub formă de dar, a rânduit-o să slujească lui Dumnezeu.
La plecare, a scos dintr-o cutie veche o vioară dezacordată, căreia i-a ciupit strunele cu arcuşul prăfuit. Un fel de nostalgie eşuată, de amintire înăbuşită a unor clipe de viaţă trecută, de sat agonizând sub călcătura apelor. A renunţat repede, căci nu se potrivea deloc cu rotunjimea tainică, insistentă şi răbdătoarea şlefuire a firii, care făcuse din sufletul lui o buclă în care se întoarce, de fiecare dată, nevoia mărturisirii lui Dumnezeu…
