Pacea de la Schitul Chirpăr

Schitul Chirpăr, aflat la 60 de kilometri de Sibiu, 15 kilometri de Agnita şi 15 kilometri de Arpaşul de Jos, este unul dintre cele mai recent înfiinţate aşezăminte monahale din Arhiepiscopia Sibiului. În apropiere, la 5 kilometri, pe teritoriul localităţii Săsăuş a existat un schit care a fost distrus sau ars la 1762 de generalul Buckov, în acţiunea de distrugere a aşezămintelor monahale promovată de Curtea de la Viena, aşa cum relatează istoricul bisericesc Ştefan Meteş, în lucrarea "Mănăstirile din Transilvania". Iniţiativa construirii unui aşezământ monahal la Chirpăr aparţine doamnei Mioara Stănuleţ, originară din localitate, care a obţinut aprobarea şi binecuvântarea arhierească a Înalt Preasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, la data de 19 iulie 2008.

Obştea monahală formată din cinci maici locuieşte într-un corp de clădire unde se află chiliile, paraclisul, trapeza şi bucătăria. Obştea a venit la Chipăr în 2010, din părţile Banatului. S-a stabilit, astfel, ca aici să fie un aşezământ monahal de maici, iar stareţă a fost numită monahia Arsenia Arionesei. Primul hram s-a sărbătorit pe 19 iulie 2010, când se face pomenirea Sfântului Serafim de Sarov, Sfânta Liturghie fiind săvârşită de Preasfinţitul Andrei Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, însoţit de arhimandritul Visarion Joantă, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Sibiului, şi alţi preoţi din parohiile învecinate, în prezenţa a câtorva sute de credincioşi. Schitul are două hramuri. Sfântul Serafim de Sarov se serbează în 19 iulie, iar pe 21 noiembrie, Intrarea Maicii Domnului în Biserică. "Noi am avut evlavie la Sfântul Serafim", a spus maica stareţă Arsenia, adăugând că hramul Maicii Domnului a fost ales de Înalt Preasfinţitul Laurenţiu şi la solicitarea doamnei Mioara Sătnuleţ, care a început schitul. "Şi pentru noi a fost o bucurie că avem ocrotitoare pe Maica Domnului şi pe Sfântul Serafim de Sarov." Schitul păstrează şi o mică părticică din moaştele Sfântului Serafim de Sarov, aduse din Rusia de părintele Nectarie Câşlariu.

Smerenia binefăcătorilor

Odată cu începerea vieţii de mănăstire, la Chirpăr, maicile, ajutate de binevoitori şi de Primăria Chirpăr, au început lucrările de finalizare a capelei, chiliilor, trapezei şi bucătăriei. Părintele arhimandrit Hristofor Bucur, stareţ al Mănăstirii "Ioan Botezătorul" din Poiana Braşov, a sprijinit lucrările executate la schit în vederea desfăşurării unei vieţi monahale adecvate.

Maica Arsenia, stareţa aşezământului monahal, îşi aminteşte că "prima Sfântă Liturghie săvârşită aici, de când suntem noi, a fost anul trecut, pe 24 iunie. Noi suntem o obşte de cinci maici, am venit, împreună cu părintele Nectarie, de la Mănăstirea Poiana Mărului din Eparhia Caransebeşului. Localnicii ne-au primit cu dragoste, căldură, s-au bucurat să fie un schit aici. Când am venit noi, clădirea era doar ridicată, nu avea ferestre, uşi, am stat la început, timp de o săptămână, doar cu sită la geamuri, fiind aproape de pădure. Era frumos, la început, eram foarte optimişti că va fi totul foarte bine, chiar dacă erau condiţii grele. Ne-am confruntat cu probleme, era în iunie, iar până în iarnă mai erau câteva luni, trebuia să asigurăm căldura, apa, curentul electric, nici astea nu erau", a spus maica Arsenia, care s-a bucurat de bunăvoinţa celor din jur.

"Oamenii sunt săraci, continuă ea, dar ei au multă dragoste, ajută cu ce pot, cu alimente, în general. Până la urmă a rânduit Dumnezeu, banul văduvei s-a aplicat şi la noi, astfel că într­o lună ne-am racordat şi cu apa şi curentul. Am fost ajutaţi foarte mult şi de primărie."

Mica obşte a fost ajutată prin diverse căi, bunăvoinţa şi dragostea au găsit modalităţi să se arate şi la Schitul Chirpăr. "De la începutul anului am avut doi muncitori care au lucrat, aşa, pentru Dumnezeu, că altfel nu am fi putut face faţă. Doi fraţi au lucrat aici, cu ei am finisat camerele, băile. Tavanele erau doar cu vată de sticlă şi nailon, pereţii erau în faza de rigips, ei au făcut tencuieli, finisare, au dat cu lavabil." Cei doi fraţi s-au arătat dornici să continue lucrările, atunci când vor fi aduse noi materiale de construcţie. "Erau angajaţi la o firmă, sunt din Harghita, sunt doi copii extraordinari, evlavioşi, lucrează şi foarte bine. Dacă nu ne ajutau ei nu era nimic gata, nu puteam locui aici, ei au pus mult suflet." Fraţii nu numai că nu au dorit să fie plătiţi, au cerut chiar să fie scoşi din lista în care se amintesc binefăcătorii afişată la intrarea în lăcaşul de cult.

"Ei sunt smeriţi, părintele exarh le-a pus numele aici, în faţă, la biserică, dar ei s-au necăjit că au fost puşi acolo şi m-au rugat să îi scot pentru că ei vor să aibă plată în cer, nu vor să fie aici lăudaţi, să se mire oamenii că "vai, uite ce au făcut ei!". Nu vor să ştie lumea de ei, le ajunge doar că ştie Dumnezeu… nu am cuvinte să le mulţumesc!", a spus maica stareţă Arsenia.

Mănăstirea din poiană

Clădirea în care locuiesc acum maicile şi în care se află paraclisul ocrotit de Sfântul Serafim de Sarov este, conform planului iniţial, o "locuinţă provizorie". Planul prevede un lăcaş de cult impunător şi un corp de chilii pe măsură, însă obştea se gândeşte acum doar la finalizarea lucrărilor la corpul de chilii în care locuiesc. Mănăstirea cuprinde terenurile donate de Mioara Stănuleţ, familia Popşor, din Chirpăr, un teren al arhiepiscopiei, terenuri ale vecinilor care şi-au arătat intenţia de a dona. "Doamna Mioara Stănuleţ a apelat, de la început, la firma Concefa de la Sibiu, în perioada de dinaintea crizei. Ea s-a zbătut cu formalităţile, cei de la Concefa au început construcţia clădirii actuale. Această clădire a fost făcută pentru început, iar biserica şi corpul de chilii erau prevăzute să se ridice pe terenul care este proprietatea arhiepiscopiei, dar lucrările nu au mai continuat, pe fondul crizei, firma s-a retras. De când am venit, noi am încercat să continuăm, cu fonduri de la credincioşi. Încă nu am terminat, trebuie să izolăm clădirea, ne-a promis cineva de la Braşov că ne ajută. Anul trecut ne-a ajutat o credincioasă de la Timişoara să cumpărăm lemnele", a spus maica stareţă.

La finisarea lucrărilor a ajutat foarte mult şi Primăria Chirpăr. "A fost prelucrat lemnul pentru construcţii, ne-au ajutat cu gresia din trapeză, pentru care au donat bani cei din primărie, ne-au ajutat cu racordurile cu curentul electric şi apă, cu utilaje, pentru nivelat, pentru pus fosa septică, pentru adus balastrul lăsat de firma Concefa, le suntem recunoscători", spune maica stareţă.

La slujbe vin oamenii din sat, "însă cei mai mulţi vin din Agnita, de la Sibiu. Au văzut că s-au odihnit sufleteşte şi au mai venit apoi la slujbe. Printre aceştia unii îşi oferă ajutorul, mai sunt încă oameni care cred că milostenia va ajunge la tronul Mântuitorului, că milostenia este virtutea care poate să mântuiască omul", continuă maica Arsenia.

Mănăstirea cea mare aflată în proiect a rămas la stadiul de vis, într-o poiană. Maicile vizitează des acel loc, din pădurea aflată lângă schit, unde răsare, în luminiş, desenat din raze, lăcaşul de cult închinat Maicii Domnului. "Noi nădăjduim ca să lucreze Dumnezeu cum ne este nouă de folos, am vrea să facem mai mult, dar cum vrea Dumnezeu. Dacă Maica Domnului şi Sfântul Serafim vor să se facă aici biserica şi corpul de chilii, aşa cum este prevăzut, va fi trimis, poate, cineva. Nu ne facem planuri foarte mari, dorim să ne asigurăm clădirea pe care o avem acum, să nu fie frig, să avem cele necesare pentru trai." Maicile îşi doresc ca atunci când lucrările de construcţie le vor răpi mai puţin timp, să îşi deschidă un atelier de croitorie. "Avem câteva maşini de cusut, am mai lucrat pentru noi, dar nu am avut timpul necesar să producem ceva pentru a avea un venit."

Programul încărcat al singurătăţii

Viaţa la mănăstire decurge după o ordine foarte strictă. Fiecare fapt, aparent neînsemnat, este calculat, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Totul se desfăşoară după o strategie care pare să constrângă, însă chiar în acest şir de momente bine orânduite îşi face loc necuprinsul: "Dimineaţa începem slujba, Utrenia, la ora 7:30, apoi Acatistul Maicii Domnului. După-amiază, de la 16:00 la 17:15, facem ceasul nouă, Vecernia şi Pavecerniţa, iar de la 22:00 sau 22:30 facem Miezonoptica", a spus maica stareţă Arsenia. În afara slujbelor, maicile fac ascultare, la bucătărie, la grădină, unde este nevoie. "Avem câteva terenuri donate de oameni, pe care le-am cultivat. Avem şi o grădină, jos, lângă râu, dar şi sus, aici, la schit. Am lucrat mult la ele, am plantat şi pomi, chiar şi o viţă-de-vie. Suntem şi noi abia în primul an", povesteşte maica Arsenia. Maicile îşi râduiesc programul în aşa fel, încât să nu rămână cu treburile nefăcute, dar nici să nu lipsească de la rugăciune: "Suntem cinci maici, avem un program în care sunt incluse slujbele, timpul de ascultare, care poate fi cam cinci ore pe zi, avem şi timp pentru citit, pentru rugăciune, pentru odihnă, mai culegem plante medicinale".

"Aici avem programul nostru, iar dacă doreşti să te implici, să ai o apropiere de Dumnezeu, încerci o depărtare de lume, de oameni, de familie, ca să fii tu singur, cu Dumnezeu. Ca să te apropii de Dumnezeu, trebuie să stai mai mult în singurătate. E lupta ta interioară de a scăpa de patimi, pentru a încerca să te transformi, să fii mai bun, să iubeşti mai mult pe ceilalţi, să iubeşti pe toţi oamenii, să te rogi pentru ei. Mântuitorul spune că "Dacă vreţi să fiţi ucenicii mei, trebuie să vă iubiţi unii pe alţii". Dacă ne iubim cu adevărat, atunci ne putem numi ucenici."

Scopul cel mai important dintr-o mănăstire este viaţa duhovnicească: "Deşi este multă treabă, trebuie să îmbinăm rugăciunea cu munca. Câteodată munca te prinde cu adevărat. Atunci ai aşa, un moment de uscăciune, dar dacă simţi lucrul ăsta, laşi toate şi te mai duci şi te rogi, mai citeşti Sfânta Scriptură şi atunci simţi că te-ai întărit, şi, apoi, iar mai începi să faci ceva".

Prin grija Serviciului exarhat din Arhiepiscopia Sibiului, în fiecare duminică şi sărbătoare la schit este un preot ca să slujească. Părintele Teodor de la Mănăsirea Nocrih, aflată în apropiere, este şi duhovnicul maicilor de la Chirpăr, care se spovedesc o dată pe săptămână.

"M-am rugat la Sfântul Nicodim să mă lumineze"

Maica Arsenia a ales calea aspră a luptei cu patimile şi a singurătăţii din 1993. "De acasă, de la părinţi, nu aveam gânduri să merg la mănăstire. Mergeam la biserică, dar nu aveam aşa, o înclinare, să simt ceva pentru monahism, nici nu ştiam prea multe. De loc sunt din Frumuşica, judeţul Botoşani, din zonă de deal, cu pădure. Am făcut liceul la Botoşani, am mai mers la mănăstiri, iar de când m-am hotărât, nu a durat foarte mult până am plecat la mănăstire." Ca să facă din alegerea sa ceva irevocabil, a plecat cât mai departe. "Am plecat la Tismana, acolo mi-ar fi plăcut să mă închinoviez. Dar s-a nimerit să vină multe novice atunci, iar când am venit şi eu, mi s-a zis că deja nu mai pot primi acolo. Nu voiam în Moldova, unde aş fi putut rămâne, eram prea aproape de casă, de părinţi. Mama mă iubea foarte mult, părinţii s-au supărat foarte tare, nu m-ar fi lăsat în pace, ar fi venit la mine, aşa că voiam cât mai departe, ca să pot fi lăsată să merg pe drumul ales. M-am rugat la Sfântul Nicodim să mă lumineze în ce direcţie să o iau."

"Sfânta Ana te cheamă la Orşova"

Apoi, "maica econoamă de acolo, maica Modesta, m-a îndrumat să merg la Orşova, la Sfânta Ana, unde urma să fie hram, pe 5 iulie, era cam în 21 iunie. Eu eram, de acasă, Ana şi mi-a spus "mergi la Sfânta Ana că te cheamă acolo". Mai multe maici m-au îndrumat în diferite locuri, dar m-am hotărât să merg la Orşova, unde a fost un început frumos de mănăstire. Aici m-am format, am stat aproape 15 ani. Maica stareţă Iustina Popovici ne-a călăuzit primii paşi, am de acolo multe lucruri bune şi amintiri frumoase. Am plecat apoi la Poiana Mărului, apoi aici. Eu aşa cred, că este rânduiala lui Dumnezeu. Fiecare timp e pentru ceva, pentru a învăţa ceva, pentru a spori. Dorim ca tot ceea ce facem noi să placă lui Dumnezeu, să simţim şi noi lucrul ăsta, să simtă şi cei din jurul nostru şi să ne dea curaj să mergem mai departe", a spus Maica Arsenia.

În timp, părinţii de acasă s-au împăcat. "M-au căutat la mănăstire, au înţeles că nu mai era o cale de întoarcere. Pentru ei era foarte greu să înţeleagă, cu toate că ei mergeau la biserică, erau foarte credincioşi, dar monahismul nu-l înţelegeau, la vremea aceea. Cam toţi părinţii văd aşa lucrurile: este monahismul, dar nu pentru copilul meu. Sunt puţini care înţeleg de la început. Dar apoi s-au bucurat şi ei. A fost greu începutul, dar apoi au înţeles şi ei că acesta era drumul meu. Au înţeles, au acceptat şi acum sunt bucuroşi şi mulţumiţi că aceasta e calea."

Îndemnul lăuntric al Cristinei

Sora Cristina a plecat la mănăstire, din 1996, dintr-o localitate de lângă Craiova. Totul a pornit "de la un îndemn lăuntric", a spus ea, adăugând că "fiecare trebuie să îşi urmeze calea lui". Viaţa sorei Cristina de zi cu zi se compune "din slujba de dimineaţă, apoi ascultarea, pe la grădină, sau în interior. La grădină avem legume pe care le îngrijim. Suntem bine aici, suntem liniştite". Sora Cristina povesteşte cum, "atunci când mergem la slujbă, ne rânduim între noi care să citească rugăciunile, la fel şi la treburi, ne rânduim". Maicile se bucură şi de oaspeţi, unii chiar se oferă să le dea o mână de ajutor. Sunt oameni care au ajutat obştea monahală şi la munca pământului, la prăşit la porumb. "Au venit, au chemat nepoţii, pe copii şi ne-au ajutat", povesteşte sora Cristina, care a adăugat că au venit oamenii din comună, dar şi din oraşele învecinate. "S-a aflat că aici este mănăstire, au venit din oraş, au stat la slujbă, au vorbit cu noi şi au început să ne cunoască mai bine. Ne-au ajutat cu ce au putut, tot venind la slujbe şi aşa s-a creat o legătură între noi." Sora Cristina întăreşte importanţa acordată rugăciunii. "Când e la slujbă, e la slujbă, le lăsăm pe celelalte. E timp şi pentru treburi." În puţinul timp în care rămân ele cu ele însele, maicile se roagă, citesc sau cântă. Exersează în singurătate, apoi repetă împreună cântările bisericeşti. Vocile lor îngereşti sunt renumite în zonă, astfel că o mare parte dintre cei care sunt prezenţi la slujbele de la Schitul Chirpăr remarcă liniştea şi bucuria care se strecoară în sufletele lor prin intermediul cântărilor maicilor.

"Mă liniştesc, mă eliberez de stres, de energia negativă"

Printre cei care frecventează slujbele de la Schitul Chirpăr este şi Mariana, de 43 ani, fizioterapeut din Agnita. "Vin aici pentru că este un loc sfânt, ne luminează Domnul Iisus Hristos, prin intermediari, prin părintele şi maicile. Primim multă încredere şi de câte ori m-am rugat mi s-a îndeplinit rugămintea. Soţul meu a lucrat mai de mult în comuna Chirpăr, oamenii de aici, îndrăgindu-l, l-au chemat la slujirea mănăstirii, am continuat să venim aici, anul acesta am hotărât să dăm şi Paştile. Pentru mine aici este ceva de suflet. Încercăm să ajutăm şi noi cu ce se poate, în limita posibilităţilor, încercăm să venim de câte ori putem." Doamna Mariana a remarcat că încearcă să nu lipsească de la Sfânta Liturghie oficiată la schit, pentru că acest fapt o ajută foarte mult şi în profesia ei, în şedinţele de terapie cu pacienţii. Gheorghe, de 46 de ani, poliţist, a arătat că, la fel ca soţia, nu doreşte să lipsească de la slujbe: "Mă simt foarte bine în acest loc şi datorită faptului că aici am fost repartizat prima dată, ca ajutor de şef de post. Oamenii de aici m-au ajutat, ne-am înţeles, iar atunci când am auzit că se construieşte o mănăstire am fost printre primii care au venit şi m-am bucurat foarte mult. Tot timpul voi veni aici, mă simt foarte bine în Casa Domnului, părinţii mei sunt credincioşi, am o familie cu frica lui Dumnezeu şi aşa vom fi totdeauna!". La Schitul Chirpăr, "e deosebit, mă liniştesc, mă eliberez de stres, de energia negativă care se acumulează prin prisma meseriei pe care o am. Ne înţelegem foarte bine şi cu maicile, am încercat totdeauna să le ajut, cum pot şi aşa voi face mereu".