Pădureni, satul cu hore şi viori

În Pădurenii de Vaslui, ca într-un arc al destinului, asemeni ţinutului cu acelaşi nume din Hunedoara, renumit graţie interpretului Drăgan Muntean, copiii cresc îndrăgind muzica populară autentică, horele şi sârbele jucate, mişcările săltăreţe, dar precise, şi taina costumului tradiţional. Ansamblul „Stejărelul“ e centrul lumii lor. Prin intermediul său au cunoscut Occidentul, în chiar anii comunismului, la ansamblu s-au cizelat, au devenit conştiincioşi, dar, mai presus de orice, au învăţat să-şi descopere aptitudinile pentru un instrument sau altul, pentru dans, pentru muzică.

Astăzi, la Pădureni, nu e copil care să nu-şi fi dorit măcar un minut din viaţă să ajungă şi el dansator sau muzicant. Numai că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Cei care urmează să facă parte din ansamblu sunt riguros selectaţi, unii de la şcoală, alţii, mai talentaţi, chiar de la grădiniţă. „Nas“ şi „miros“ pentru aceste tinere talente are învăţătorul - primar Temistocle Diaconu, cel care a început să depene povestea ansamblului, în urmă cu 30 de ani. Ideea a fost, de fapt, un vis mai vechi al unui copil fascinat de muzică şi de vraja instrumentelor pe care nu şi le-ar fi putut permite niciodată. „Când eram copil, aveam aptitudini pentru muzică, dar n-am avut şansa să am un instrument complex acasă şi nici pe cineva care să mă ajute, să mă îndrume. Ieşeam cu vacile la păscut şi îmi făceam orchestră. Mi-am făcut singur mai multe instrumente: ţambal, vioară, tobă. Venise odată orchestra «Doina Moldovei» de la Iaşi şi l-am rugat pe instrumentist să mă lase să mă apropii de ţambal. Apoi l-am făcut eu singur, din cuie de lemn, cu un frate al tatei…“, îşi aminteşte învăţătorul. Ar fi vrut, cum era şi firesc, să urmeze o şcoală de muzică, însă cheltuielile ar fi fost mari, părinţii se temeau să nu se îmbolnăvească de plămâni de la instrumentele de suflat, aşa că a urmat liceul pedagogic. N-a uitat patima pentru muzică şi a învăţat să cânte singur la mai multe instrumente. Întors în sat în 1972, ca învăţător, Temistocle Diaconu n-a stat o clipă pe gânduri. A încercat să pună în practică visul care i-a măcinat mintea şi inima ani de-a rândul. „Intram cu acordeonul la orele de muzică. Copiii nici nu răsuflau; atât erau de fascinaţi de instrument. Lucrul acesta m-a motivat încă şi mai mult şi am început să-i selectez pentru o orchestră. La început au cântat cu acordeonul, cu muzicuţe, cu tobe, fluiere, ce aveam la îndemână. La căminul cultural nu exista nimic, nici un instrument, nici o cămaşă populară... Cu toate astea, simţeam în mine o pasiune fără leac. Mă vedeam, pe mine, copil în copiii pe care-i strângeam la orchestră şi mi-aş fi dorit ca, dacă vor ajunge să le placă muzica aşa cum îmi plăcea mie, să nu aibă soarta mea“, povesteşte Temistocle Diaconu.

Copiii talentaţi ai Pădurenilor

Încet-încet, bazele ansamblului începeau să se pună. Învăţătorul era din ce în ce mai entuziasmat de câte talente descoperea cu trecerea timpului, de ce fond muzical bogat se găsea în aceşti micuţi, fără ca ei să aibă habar de acest lucru. „Am reuşit să trezesc şi interesul familiilor, care au început să le cumpere instrumente adevărate şi, câte-un pic-câte-un pic, în trei ani de muncă am încropit prima orchestră“, zâmbeşte cu mulţumire, în timp ce ne povesteşte, fondatorul ansamblului.

Se întâmpla în anul 1975, iar debutul micilor artişti de la Pădureni, pe o scenă adevărată, a fost la Festivalul „Scoica de aur“ de la Constanţa. Truda şi talentul instrumentiştilor au fost răsplătite şi recunoscute chiar de la început: Premiul I pentru dirijorul-învăţător şi alte două premii pentru instrumentişti. Compozitorul Constantin Arvinte, membru al juriului, l-a sfătuit atunci pe inimosul învăţător să facă şi o formaţie de dansuri. Ideea l-a încântat. S-a întors în sat şi până în toamnă era pusă la punct şi formaţia de dansatori.

Primul mare succes avea să vină în 1977, tot la „Scoica de aur“, unde, în acel an, au obţinut marele trofeu. „A fost etalonul calităţii noastre şi ne-a confirmat faptul că merită să continuăm.“ După alţi doi ani, Ansamblul „Stejărelul“ trecea pentru prima dată graniţele ţării, ca să reprezinte România într-un festival internaţional de folclor, la Ličge, în Belgia. „A fost o deplasare care nu se poate uita“, crede Temistocle Diaconu.

Omul-orchestră

De-atunci, ansamblul de la Pădureni a crescut cinci generaţii de instrumentişti şi dansatori. Cei din prima generaţie, astăzi în vârstă de peste 40 de ani, îi pregătesc pe actualii membri ai ansamblului din punct de vedere coregrafic şi instrumental. Până aici, povestea pare una obişnuită: un pasionat de muzică îşi transferă dragostea într-un proiect care să bucure întreaga comunitate. Ceea ce e cu adevărat uimitor însă este faptul că acest învăţător dedicat a deprins singur taina cântatului la 9 instrumente diferite, pentru ca apoi să-i poată învăţa şi pe copiii ansamblului. Ani de-a rândul, i-a pregătit pe fiecare în parte. A devenit, în timp, un fel de om-orchestră. „Am fost nevoit să-nvăţ nouă tipuri de instrumente singur, pentru că aveam nevoie, în orchestră, de vioară, acordeon, contrabas, trompetă, tobă, clarinet, fluier, cobză, nai. A trebuit să le ştiu secretul, ca să am o orchestră completă din zona Moldovei. Era greu, n-aveam instrumente. Lucram la o anumită oră cu violoniştii, apoi cu cei cu acordeonul, apoi cu suflătorii, apoi am învăţat trompetă. M-am dus la un lăutar care făcuse în armată note muzicale şi mi-a arătat pe note cum se cântă la trompetă. Şi apoi i-am învăţat şi pe ei. Sau cu naiul… venea câte o orechestră la Huşi, luam copiii şi mergeam pe jos la spectacol. Şi în pauză întrebam câte un naist cum acordează naiul, cum se suflă. Veneam aici şi stăteam până noaptea târziu, până învăţam, astfel încât să fiu mulţumit“, povesteşte dl Diaconu.

Graţie pasiunii şi perseverenţei lui, „Stejărelul“ de azi are o nouă generaţie de 12 instrumentişti şi 24 de dansatori (12 din grupa de tineret şi 12 din grupa de copii mai mici).

„Ca să fie bun pentru tobă, trebuie să aibă un simţ al ritmului deosebit“

Vă întrebaţi, probabil, cum procedează experimentatul învăţător, astăzi primar în Pădureni, în alegerea micilor instrumentişti. Totul se întâmplă de la vârste foarte mici, pentru ca talentul să se poată dezvolta de timpuriu. „Pe copil trebuie să-l testezi dacă are auzul muzical. După aceea, mă gândesc ce instrument i s-ar potrivi. Dacă are auz muzical, el poate învăţa orice instrument, indiferent că-i de acompaniament, de interpretare, de linie melodică. La tobă, pe lângă auzul muzical, trebuie să aibă şi un simţ al ritmului deosebit“, detaliază dl Diaconu.

Pentru el, lucrul cu ansamblul e parte din propria fiinţă; n-ar concepe o zi fără repetiţii, fără contactul cu micii lui artişti. Drept pentru care, la Centrul Cultural, primarul are repetiţii cu copiii aproape zilnic. „Pentru mine e o bucurie neînchipuită. Să-i vedeţi pe puştii de grădiniţă cum dau mâna cu mine pe stradă, mă întreabă când avem repetiţie… Meseria mea de învăţător m-a ajutat să mă apropii de sufletul copiilor, să le ştiu exact psihicul, cum să dezvolt o aptitudine, cum s-o descopăr. Copiii sunt talentaţi, dornici de activitate. Dacă apuci să faci ceva, nu te mai poţi opri. E prea trist să vezi lacrimi pe obrazul lor“, crede dl Diaconu.

Succese, trofee, premii

Azi „Stejărelul“ din Pădureni are un palmares imens de premii, trofee, diplome, toate rodul muncii a cinci generaţii vreme de 30 de ani. Sutele de premii sunt păstrate şi pot fi admirate de orice vizitator într-o sală special amenajată în Centrul Cultural din localitate.

Numele micului sat din cel mai sărac judeţ al României a ajuns, cu trecerea anilor, să fie cunoscut în întreaga Europă: „Ansamblul a devenit un fel de emblemă a localităţii şi, parcă, un fel de clopoţel cu care am atras atenţia asupra noastră“. Au participat la zeci de festivaluri naţionale şi internaţionale, peste tot bucurându-se de un succes total şi de apreciere pentru calitatea deosebită şi pentru acurateţea interpretării.

Unul dintre momentele importante din istoria ansamblului este participarea, în 1999, la „Festivalul viticultorului“ de la Vevey, Elveţia, o sărbătoare folclorică ce se organizează de patru ori într-un secol şi la pregătirea căreia se lucrează cu opt ani înainte. „Am fost singurii străini invitaţi în istoria acestei sărbători. Au fost 4.200 de artişti şi figuranţi. Am avut un succes teribil acolo, dar au urmat şi influenţe economice favorabile nouă. Elveţienii ne-au vizitat aici, la Pădureni, şi ne-au ajutat să modernizăm Centrul Cultural, să facem o sală de gimnastică şi un cabinet de informatică pentru copii, să dotăm ansamblul cu un amplificator pe care-l visam doar, cu o masă de mixaj de putere mare, cu 26 de microfoane. E tot ce ne-am fi putut dori“, spune, mulţumit, primarul.

Ultima participare din acest an a fost în luna mai, la Bruxelles, unde ansamblul a reprezentat România la „Ziua Europei“.

„Micul Zamfir“ de la Pădureni

Un lucru extraordinar reuşit de Temistocle Diaconu este, însă, faptul că a educat copiii în spiritul tradiţiilor şi al rădăcinilor fol-clorului românesc. „Mi-am dorit ca ei să înveţe aceste lucruri, pentru ca apoi să devină ei înşişi creatori sau spectatori avizaţi într-o sală de spectacol, să poată aprecia muzica, dansul, portul popular. Astăzi, cei din prima generaţie de instrumentişti şi dansatori îşi formează proprii copii în ansamblu. Să-ţi pui amprenta pentru totdeauna pe destinul lor e o satisfacţie mare, dar şi o grijă“, explică Temistocle Diaconu.

Ultimul „produs“ de excepţie al primarului de la Pădureni, omul-orchestră, aşa cum îl numeam mai înainte, este micul Cosmin Bejan. Un băieţel de 10 ani, care a fascinat deja sălile de spectacol din Franţa şi Belgia cu naiul său, fiind asemănat de presa occidentală cu celebrul Gheorghe Zamfir. Cosmin e în ansamblu dinainte de a intra la şcoală. Temistocle Diaconu l-a depistat, i-a „mirosit“ talentul şi l-a învăţat, din nimic, să cânte la nai. Acum, dacă-l asculţi, ai crede că e instrumentist profesionist. „M-a ajutat domnul primar să cânt. La început am crezut că n-o să reuşesc, dar după aceea mi-a devenit uşor. Am fost în Franţa, în Belgia, cu ansamblul. Mi-a plăcut în Franţa, că am văzut Turnul Eiffel, marea“, povesteşte Cosmin.

Micul instrumentist cântă la un nai cât el de mare, însă uluieşte de la primele note suflate, chiar şi un ascultător neavizat. „L-am ales de la grădiniţă. Avea un auz muzical bun şi m-am gândit că ar fi bun la nai. A făcut rapid nişte progrese uimitoare. Anul trecut avea 9 ani. Am fost în Franţa, la un festival, şi, când vedeam că în faţa lui se ridică în picioare 500-600 de spectatori, eram în al nouălea cer. Ce-i drept, e foarte talentat“, apreciază primarul.

Instrumentiştii învăţăcei de la „Stejărelul“ ştiu toate cântecele pe note, profesionist, ca nişte artişti adevăraţi. Ştiu să solfegieze, cunosc gamele şi tonalităţile diferitelor melodii, încât par, chiar la o vârstă fragedă, că au absolvit cel puţin liceul de muzică. „Toţi ştiu să solfegieze. Trebuie să ştie ce este o gamă; nu poţi să le spui: «suflă aici, suflă aici»“, consideră Temistocle Diaconu.

Moştenire de generaţii

Copiii ansamblului din prima generaţie sunt astăzi oameni în toată firea. N-au uitat de unde au pornit şi acum îi ajută pe cei mici să descifreze notele şi să înveţe paşii de dans. Nu uită niciodată însă miracolul ce s-a produs atunci când învăţătorul Diaconu a reuşit să închege primul ansamblu. „Era greu pentru noi atunci. Nu aveam instrumente, n-aveam condiţii, dar ne plăcea; eram vrăjiţi de instrumente. Eu am intrat din clasa a doua, din anul 1973. Am cântat mai întâi din muzicuţă şi apoi am rămas pentru totdeauna la acordeon. Prima ieşire în străinătate a fost ca un vis pentru noi, care, poate, nu văzusem nici Huşiul măcar. Să vezi atâtea maşini, sălile acelea uriaşe de spectacol…“, ne-a povestit Ovidiu Arhire, acordeonistul ansamblului, astăzi în vârstă de 44 de ani.

Una dintre amintirile amuzante ale sale, din turneele de peste hotare, spune mult despre calitatea interpretării artistice a pădurenilor: „Eram la vamă la noi, la Borş, ne întorceam din Germania. Fiecare îşi cumpărase câte un casetofon, să mai putem asculta acasă muzică, să învăţăm cântece; atât ne-am putut permite. Era înainte de â89 şi la vamă nu se putea trece cu ele. Ne-au oprit şi ne-au confiscat toate casetofoanele, pentru că mai trebuia plătită o taxă, iar noi nu mai aveam bani. Plângeam toţi în autocar. I-a venit o idee domnului învăţător; m-a luat pe mine cu acordeonul şi mai era un băiat cu vioara şi le-am cântat vameşilor în birou. Au fost atât de impresionaţi, încât ne-au dat drumul cu toate casetofoanele“.

Acum, lucrurile s-au schimbat în ceea ce priveşte dotările. Copiii repetă în săli de spectacol adevărate, în cadrul Centrului Cultural, au o bază materială de invidiat, o magazie de costume cum nici ansamblurile profesioniste nu se pot lăuda, instrumente pentru fiecare dintre membrii ansamblului (pentru iniţiere), cabine de duş şi vestiare.

Iar în fiecare zi repetă, conştiincioşi, dansurile şi melodiile ce urmează să le prezinte în diverse turnee. În rest, peste satul cu hore şi viori pluteşte, generos, un duh necunoscut care sădeşte în aceşti copii un strop din harul divin al celor care înţeleg muzica.

Muncă, aplauze, satisfacţii

Ansamblul „Stejărelul“ din Pădureni - Vaslui a luat fiinţă în anul 1973, la iniţiativa învăţătorului Temistocle Diaconu, un împătimit iubitor al tradiţiilor şi folclorului românesc, astăzi primar al localităţii natale. Prima participare la un festival adevărat a micilor artişti a fost la „Scoica de aur“, Constanţa, în 1975, când au câştigat şi primele premii. Doi ani mai târziu aveau să câştige marele trofeu la acelaşi festival. Au urmat turnee în Republica Moldova (1977), la Festivalul din Ličge, Belgia - Marele Premiu (1979), la Festivalul Internaţional de la Nice, Franţa, spectacole susţinute la München, Germania, la Festivalul de la Kielce, Polonia (1985), participarea la Festivalul Internaţional din Ungaria (1986), reprezentarea României la Festivalul Internaţional de Folclor din Istanbul, Turcia (1989), deplasări în fiecare an în Belgia şi Franţa (1990/2000), participarea la Festivalul Internaţional de Folclor „HORA“ de la Muzeul Satului, alături de formaţii din Italia şi Thailanda (1997) şi la Festivalul Internaţional de Folclor de la Pizen, Cehia (1998). A urmat apoi o serie de spectacole de excepţie în Belgia: la Bons Villiers, în cadrul Festivalului Mondial de Folclor Saint-Ghislain şi în cadrul Festivalul Internaţional de Folclor de la Carignan. Totul a culminat cu participarea, în 1999, la Festivalul „La Fęte de Vignerons“, Vevey, Elveţia, o sărbătoare care are loc o dată la 25 de ani, aici cei de la Pădureni fiind singurii străini invitaţi.

Sunt o parte dintre momentele-cheie din istoria ansamblului, însă lista festivalurilor la care au participat şi au fost premiaţi poate continua…