Într-o latură a Dobrovăţului, bine cunoscuta aşezare ieşeană în care voievodul Ştefan a ridicat ultima sa ctitorie, se află una dintre cele mai preţioase biserici de bârne din această parte de ţară. O capodoperă a arhitecturii rurale a lemnului ce se înverşunează să rămână în picioare.
D incolo de zumzetul infinit al oraşului, trecând peste dealul Buciumului, intri în ţinutul Dobrovăţului, veche aşezare moldovenească, ale cărei începuturi stau sub pecetea marelui voievod Ştefan. Calea, întortocheată, se strecoară printr-un codru falnic, secular. Drumul e ca o apă de munte: când lin, fluierând a pagubă pe loc drept, când ivindu-se năprasnic de pe la vreo cotitură. Aşa te duce, şuguind cu tine, călătorul: ba că acum se sfârşeşte codrul, ba că mai este încă puţin.
Odată ajuns la Dobrovăţ, două locuri trebuie văzute: frumoasa mănăstire ctitorită de Ştefan cel Mare, aflată în Dobrovăţ - Ruşi, precum şi bisericuţa de lemn Pahomia, ridicată de săteni, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dornici să asculte sfintele slujbe în limba lor, românească, ce se găseşte în Dobrovăţ - Moldoveni.
Dăltuită în lemn de-atâta amar de vreme, bisericuţa continuă să-şi spună povestea an de an, zi de zi, tuturor celor care-i trec pragul pentru rugăciune sau celor care, întâmplător, vin să o vadă. În jur, din marea de cruci a cimitirului satului, de odinioară, doar câteva cruci albe, cu însemne misterioase, cu luna şi soarele dăltuite în piatră, amintesc de trăitorii ce odinioară se vor fi rugat între aceste bârne îmbătrânite.
Supus unui riguros proces de restaurare, lemnul a fost salvat şi bine conservat, astfel că acum pericole iminente nu mai planează asupra monumentului. Mai este nevoie însă de o intervenţie asupra picturii interioare, aflată acum într-un avansat proces de degradare.
O istorie cu zbucium şi greutăţi
„Se spune că la mănăstire, în Ruşi, erau doar călugări greci, asupritori şi destul de greu de suportat. De aceea, oamenii de aici au vrut să-şi facă şi ei biserică. Au avut multe greutăţi de întâmpinat, dar Dumnezeu i-a ajutat şi şi-au dus lucrarea la bun sfârşit“, povesteşte părintele paroh Nistor Mihalache.
Şi are dreptate, căci bisericuţa poartă în spate o istorie plină de zbucium. Închinată Mănăstirii Zografu, de la Sfântul Munte, de către domnitorul Vasile Lupu, ctitoria lui Ştefan se afla, în veacul al XVIII-lea, cu totul în stăpânirea călugărilor greci, ca şi satele din jur. Slujbele se făceau într-o limbă necunoscută dobrovicenilor, greoaie. Oamenii îşi doreau o bisericuţă în care să poată asculta slujbele în româneşte.
Conflictul a căpătat tuşe din ce în ce mai groase. O parte dintre cătunele din jur s-au supus mănăstirii. Câteva familii din mahalaua Postelnicilor au continuat însă să ţină piept grecilor şi n-au renunţat la visul de a avea propria bisericuţă. Au cerut binecuvântarea stareţului, pentru a ridica un mic lăcaş, cu lemn din pădurea Dobrovăţului, însă acesta s-a împotrivit cu înverşunare. Era pe la 1789.
Înţelegere, spune pisania bisericii, au găsit departe, la Mănăstirea Fâstâci din ţinutul Vasluiului. Din codrii Fâstâcilor au tăiat lemnul trebuitor, l-au cioplit pe loc şi l-au adus la Dobrovăţ, unde au ridicat biserica ce se vede şi azi.
Călăuză şi povăţuitor le-a fost mereu popa Grigore, despre care legenda spune că era fiul bucătăresei de la mănăstire. Tot legenda spune că, în timpul lucrărilor, un meşter care lucra la construirea bisericuţei a căzut de pe acoperiş şi a murit, aşa că lăcaşul a fost părăsit până în 1799.
Momentul de cotitură din istoria bisericuţei este anul 1800, atunci când în mahalaua Postelnicilor a poposit un călugăr român, Pahomie, cel care va duce la bun sfârşit lucrarea şi va sfinţi bisericuţa. Tot el a luptat neîncetat pentru armonizarea relaţiilor cu călugării greci, de la mănăstire, ca un gest simbolic, schimbând hramul iniţial, „Învierea lui Lazăr“, cu „Sfântul Pantelemoniţiu“, vindecător de răni nu doar trupeşti, ci şi sufleteşti.
Pahomie a rămas o figură luminoasă în istoria dobrovicenilor. Nu întâmplător, partea de sat în care se găseşte astăzi bisericuţa poartă numele de Pahomia, ca şi parohia pe care bisericuţa o deserveşte. Şi tot ca o amintire care să nu poată fi ştearsă vreodată, bisericuţa are, de anul trecut, şi un al doilea hram, cel al Cuviosului Pahomie, sărbătorit la 15 mai.
Stilul arhitectural
Biserica de lemn cu hramul „Sfântul Pantelimon“ de la Dobrovăţ este construită din bârne zdravene, de stejar, dispuse orizontal, încheiate la colţuri „în coadă de rândunică“ şi aşezate pe o temelie de piatră de râu. La început, bisericuţa a avut un pridvor deschis. În timp, pentru protecţie, acesta a fost închis. Stâlpişorii pridvorului sunt plăsmuiri excepţionale ale meşterilor ce vor fi lucrat bisericuţa. Nu mă mai pot opri din admirat. Ce graţie, ce simplitate, ce simţ al proporţiilor, ce grijă pentru sensurile de dincolo de searbăda bucată de lemn în mintea şi în sufletul acestor meşteri ale căror nume nimeni nu le mai ştie…
Acoperişul, iniţial bătut în draniţă, a suferit mai multe modificări, în anumite perioade aceasta fiind înlocuită cu învelitoare de tablă. După procesul de restaurare, derulat în perioada 2011-2012, acoperişul şi-a recăpătat înfăţişarea iniţială, fiind din nou îmbrăcat în draniţă.
Însă cea mai de preţ podoabă a acestui lăcaş făurit în lemn este portalul de intrare, sculptat şi decorat cu motive vechi. În liniştea după-amiezii, în lumina aceea care nu e nici prea orbitoare, nici prea opacă, uşa deschisă de părintele mi-a părut o invitaţie către alt timp. Iar portalul, înnobilat cu o bogăţie de motive încifrate, spirala, frânghia răsucită, semnele vegetale - garanţia că bârnele bătrâne poartă în ele mesajul veşniciei.
Interiorul
La interior, spaţiul este împărţit în altar, naos şi pronaos. Lăcaşul este prevăzut şi cu un mic cafas, element destul de rar întâlnit în cazul ctitoriilor de lemn.
Bârnele au fost blănite cu scândură, apoi cimentuite, iar peste acest strat a fost aplicată pictura murală, pe la începutul anilor â50 ai secolului trecut. Astăzi, această pictură se află acum într-un avansat stadiu de degradare.
Rama catapetesmei este cea originală, dar pictura datează din anul 1953, fiind realizată de pictorul Constantin Niţulescu din Bucureşti. „Lemnul, exteriorul, este salvat. Ar mai trebui pictura aceasta. Sperăm să reuşim, dar iarăşi vom avea nevoie de sprijin, pentru că parohia noastră e foarte mică şi puterile ne sunt limitate“, spune pr. Nistor Mihalache.
Exteriorul, restaurat printr-un proiect european
În decursul istoriei, bisericuţa a suferit mai multe intervenţii de refacere. Astfel, potrivit consemnărilor păstrate în registrele parohiei, primele reparaţii serioase au fost făcute în 1860, pe cheltuiala monahului Dorotei, econom al Mănăstirii Dobrovăţ. În 1926, draniţa de pe acoperiş a fost înlocuită cu tablă. Apoi, între anii 1948 şi 1956, biserica a fost reparată integral, fiind efectuate lucrări de subzidire şi adâncire a temeliei, bolta din interior a fost reconstruită, exteriorul blănit cu scândură, iar interiorul blănit şi pictat.
Astăzi, marele noroc al bisericii de lemn de la Dobrovăţ a fost un proiect pe fonduri europene, demarat în 2011 de primăria din localitate şi care a vizat şi exteriorul lăcaşului. „Bârnele au fost decapate la exterior, căci erau acoperite cu scândură, s-a tratat lemnul, s-a bătut din nou draniţă pe acoperiş şi s-a consolidat fundaţia“, a explicat parohul de la Dobrovăţ Moldoveni.
Satul din Dumbrăvăţ
Potrivit documentelor istorice, prima atestare a satului Dobrovăţ vine din secolul al XV-lea, fiind o aşezare importantă în epocă şi graţie situării sale pe versantul de vest al drumului comercial care lega Iaşiul de porturile dunărene. Pe seama denumirii localităţii circulă două legende. Una spune că numele ar veni de la salutul rusesc adresat de Ştefan cel Mare unui călugăr de la ctitoria sa: „Dobri vecer!“ (Bună seara!) Cea de-a doua, ceva mai plauzibilă, atribuie denumirea unei păduri tinere ce creştea odinioară prin acele locuri, cunoscută ca Dumbrăvăţ.
Dobrovăţul se află la numai 25 kilometri distanţă de Iaşi şi la 35 kilometri distanţă de Vaslui. Locul este căutat de turişti atât pentru cele două obiective religioase, cât şi pentru traseul deosebit de frumos, ce trece aproape în totalitate prin codri întinşi.
