Palatul familiei Ghica de la Căciulaţi

Adânc ascuns în desimea unei frânturi de codru al Vlăsiei se află palatul de la Căciulaţi, judeţul Ilfov, al lui Alexandru Dimitrie Ghica, domn al Ţării Româneşti între 1834 şi 1842. Clădire tulburătoare, impresionantă şi astăzi, plină de legende şi întâmplări tenebroase, cărora doar rugăciunile creştinilor care se roagă în biserica domnească din apropiere le mai pot mijloci izbăvirea. O trecere prin acest loc este ca o pătrundere într-o tainiţă a istoriei, peste care timpul nu a putut să aşeze uitarea, ci doar să adauge taină.

Privit din spatele perdelei unei ploi repezite de vară, Palatul Ghica de la Căciulaţi se înfăţişează ca un obraz plâns de pe care nu se poate scurge încă trecutul. La interior, te izbeşte aerul unor vremuri şi lumi amalgamate, ce glisează, se intersectează sau se contrează tăcut, făcându-te să întrezăreşti, dincolo de obiecte şi umbre, chipurile celor care s-au petrecut pe aici în mai bine de un secol şi jumătate, să le intuieşti vieţile, suferinţele, lacrimile, dar şi dorurile, visele, smereniile, căci şi acestea, cu siguranţă, au fost.

Vremuri vechi şi personalităţi la palat

Istoria acestui palat voievodal începe în 1830, când la temelia lui s-a aşezat piatră de început de către domnitorul Alexandrul Dimitrie Ghica. Patru ani mai târziu, aici, pe malul Pociovaliştei, aveau să fie gata, aproape concomitent cu biserica din apropiere, şi sera, bazinele, şcoala, grajdurile, rezervorul şi pompele de apă, magaziile şi toate celelalte acareturi necesare unei ansamblu rezidenţial voievodal. Chiar şi „bulevardul“ cu două rânduri de tei, care ar fi trebuit să ajungă până în Bucureşti, la palatul fratelui mai mare al domnului, Grigore D. Ghica, ridicat în 1822 pe malul lacului Tei, fusese aproape gata.

După plecarea din ţară a domnitorului, în 1859, pe aici s-au perindat mai multe persoane de vază ale istoriei Valahiei: sora voievodului, Pulcheria, căsătorită cu colonelul Vladimir Moret Blaremberg, copiii lor, Nicolae, Constantin şi Alexandru, apoi Maria Băleanu, soţia lui Constantin, la rându-le cu copiii lor Irina, Maria, Vladimir, Nicolae, Alexandra-Elena, după care Nicolae Filipescu, soţul Mariei, şi diplomatul Edgar Mavrocordat, soţul Irinei.

Pe aici au mai trecut Nicolae Iorga, I.C. Duca, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Elena Lupescu şi diplomaţii francezi din Capitală refugiaţi în timpul ultimului război mondial.

Timpurile cumplite ale comunismului au adus devastarea şi vandalizarea parţială a palatului, pentru ca din 1949 aici să funcţioneze conspirativ sediul Securităţii judeţului Ilfov şi sediul UTM din plasa Căciulaţi. Iar din 1951, palatul să devină casă de creaţie a Academiei Române, perioadă în care au locuit şi creat aici Victor Eftimiu, Alexandru Philippide, Mihail Sadoveanu.

Sute de schelete, coaste şi cranii împuşcate

Dacă în 1983 o săpătură pentru schimbarea unei ţevi nu ar fi scos la iveală trei schelete, nu s-ar fi aflat niciodată că în acest loc s-a consumat una dintre cele mai tenebroase întâmplări, care nici astăzi nu a fost pe deplin elucidată. În 1992, alte trei schelete au fost descoperite, pentru ca în anul următor să fie dezhumate din grădina palatului 311 schelete de bărbaţi, femei şi copii. În mod ciudat, în 1992, fostul şef al Securităţii Ilfov, Ioan Iştoc, decedează, iar enigma morţilor de la Căciulaţi rămâne nedezlegată. S-a opinat că este vorba fie despre un cimitir din secolul al XVIII-lea, fie despre unul al sectei bogumililor, ba de o groapă comună din vremea ciumei lui Caragea, ba de „crime de război“. Câteva lucruri cutremurătoare însă aveau să acrediteze ipoteza că este vorba despre victime ale represiunii comuniste: corpurile nu erau orientate cu capul spre răsărit; erau înhumate la doar 60 cm adâncime, fără sicrie şi fără îmbrăcăminte; lipsea varul, dacă ar fi fost vorba de ciumă; descoperirea unor urme de foc, cu resturi de materiale textile (o jumătate de chimir bănăţean, spre exemplu); cranii şi coaste cu urme de împuşcare de la mică distanţă. Toate acestea, precum şi descoperirea că pe domeniul Ghica trecea o cale ferată spre Bărăgan, au condus la ideea că cele peste 300 de schelete aparţin „chiaburilor“ şi „titoiştilor“ deportaţi de Securitate din Banat în Bărăgan. Creştini nevinovaţi, rupţi de vetrele şi bisericile lor, să fie aneantizaţi doar pentru vina de a se fi născut într-o parte a ţării şi de a fi agonisit avere pentru mulţii copii din jurul mesei care urmau, la rându-le, să întemeieze familii...

De la casă voievodală la platou de filmare

Nicolae Călin Pantazi, fiu de deţinut politic, este din 1982 administratorul Palatului Ghica din Căciulaţi, care aparţine şi astăzi de Academia Română. Dânsul ne-a completat chipul nevăzut al acestui loc: „Pe aici a mai trecut şi Constantin Ion Parhon sau Emil Condurache. Mihail Sadoveanu punea copiii din sat să-i prindă «pui de baltă», una din plăcerile lui culinare. Se spune că într-una din camerele palatului, pe la 1800, s-ar fi comis o crimă pasională. Un bărbat şi-ar fi înjunghiat iubita cu o floretă. Bătrânii spuneau că ar exista nişte tunele care ar lega biserica de o clădire din afara curţii, şi că domnitorul ar fi avut o caleaşcă deosebită, dar nimeni nu mai ştie nimic despre ea. Aici s-au turnat, de-a lungul timpului, mai multe filme. Actorii români au trecut aproape toţi pe aici, iar dintre străini Elizabeth Hurely, Andi Garcia, Jean Claude van Damme, Steven Segal şi mulţi alţii“, ne-a spus acesta.

Am părăsit Palatul Ghica de la Căciulaţi impresionaţi de istoria ţesută în jurul lui. O tăcere adâncă a pus stăpânire pe inimă, iar în gând ne-a încolţit o rugăciune pentru odihna sufletelor sutelor de creştini nevinovaţi, adormiţi cu capul plecat pe un glonţ de plumb slobozit din pistolul torţionarilor comunişti.