Ieșim din curtea bisericii în soarele strălucitor de vară și o luăm pe jos spre casa părintească. Prilej de rememorare a lucrurilor şi oamenilor din trecut şi de aflare a noutăţilor din sat. Am copilărit aici, în Crevedia Mică din judeţul Giurgiu, un sat așezat de-a lungul râului Neajlov, pe a cărui luncă cresc în voie sălcii pletoase.
Îmi amintesc când mergeam în copilărie la slujbă în biserica satului, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, şi mă gândesc cu drag şi la cel care a slujit aici zeci de ani, părintele Gheorghe Alexandrescu, cunoscut de toți cu numele de „popa Ghiță”. Azi, un preot tânăr slujește în ea, şi ochii se bucură văzând că prin grija părintelui s-au construit gardul și aleile, că s-au plantat arbuști și flori în curte.
De acasă până la biserică străbat cam jumătate din sat. Merg încet, să am timp să observ casele, curțile și oamenii. Văd şcoala „mică”, unde învață copiii până la clasa a IV-a, cu numele ei oficial Şcoala „Dumitru Pătrașcu”, omagiind astfel un căpitan din al Doilea Război Mondial, pomenit şi pe Monumentul Eroilor din centrul satului. Mă gândesc cu drag şi la „școala din deal”, unde am învăţat şi eu la gimnaziu. Când eram copil, făceam drumul de două ori pe zi, dus-întors. În zilele calde, ne feream să nu ne umplem de praf, iar când ploua, călcam pe urmele de mașini, ca să nu ne umplem de noroi.
Ulița este acum asfaltată, ca toate uliţele mari şi mici. Este paralelă cu șoseaua principală care străbate localitatea şi care este de fapt DN 61, ce leagă Găeștii de Ghimpați. Dar modernizarea are un preţ dur uneori: mulți zarzări au fost tăiaţi de pe marginea drumurilor, însă fața satului s-a schimbat în bine odată cu asfaltarea, șanțurile de pe margine au fost frumos săpate și cimentate, iar străzile au fost şi ele iluminate noaptea.
Îmi atrage atenția casa de pe colț, imediat ce fac stânga pe ulița amintită. O casă cu pereții vopsiți în albastru, casă veche, renovată de cei care au cumpărat-o, dar care, îmi spune mama, nu locuiesc în ea, ci vin din când în când. Probabil vin chiar mai des, căci curtea este îngrijită, măturată și iarba tunsă.
Mă mir de câte case noi au apărut, mai toate cu etaj. Unele au înlocuit casele vechi, bătrânești, cu prispă de lemn. Altele au fost construite în aceeași curte, iar casele vechi au fost păstrate și renovate. Este un mic fenomen, mulți oameni din București au cumpărat case aici, în sat, căci este aproape, dar totuși suficient de departe, încât să se simtă schimbarea aerului și a temperaturii.
Pe unele case timpul și-a pus amprenta lui decolorată. În curțile lor însă, florile înfloresc ca odinioară, mângâiate de soarele verii. Văd câte o femeie trebăluind prin curte. Altele stau la poartă, pe băncuțe de lemn, vorbind, probabil, despre copii și despre pământ. Ne salutăm cu un zâmbet.
Unitatea comunității nu s-a diminuat, nici interacțiunea dintre oameni. Sunt multe femei văduve, îmi povesteşte mama. Aflu de plecarea multora, de unii știu, de alții abia acum aud că nu mai sunt printre noi. Oamenii se petrec unul după altul din viaţa aceasta, conduși de vecini, după ce trec pentru ultima oară prin biserica în care slujește acum părintele Adrian Busuioc. Cei care rămân în sat, mai ales dacă sunt singuri, sunt ajutați de vecini, care le sunt mai aproape decât rudele stabilite în Capitală. Copiii lor, cei rămași să locuiască în sat, își construiesc viața în jurul acelorași valori: familie, casă, muncă.
Ne continuăm drumul și ajungem în dreptul unui loc viran unde era cândva o casă al cărei proprietar era nelipsit de la slujbă, când eram copil. Citea adesea Apostolul. Casa lui s-a dărâmat, cu timpul, acum nu mai este nimic din ea. Altă casă, în spate, este nelocuită, de când proprietarii s-au mutat, unul în altă viață, altul în altă casă. Salcia de la poartă pare că apără casa și curtea rămase pustii, ce vor fi vândute și ele într-o zi.
Când eram copil, cam fiecare gospodărie avea o văcuţă, erau în jur de 70 în tot satul, apoi au rămas dintr-odată vreo 30, pe urmă s-au vândut una câte una. Azi, dacă mai sunt 5 vaci în tot satul. La fel și cai. Lunca Neajlovului pare a nu-și mai afla rostul. În schimb, cam fiecare familie are mașină, toți conduc, bărbați și femei, iar strada asfaltată este în permanență străbătută de mașini și de biciclete. Foarte puține căruțe, care altădată existau în mai toate curțile.
Peisajul s-a schimbat. Acum, în vacanță, drumul e plin de fetițe pe role, care se plimbă ținându-se de mână. Sunt copiii copiilor cu care am copilărit, îi recunosc după asemănarea cu părinții lor. Unii locuiesc în București, alții au plecat să lucreze în străinătate, în Germania, Suedia sau Italia, dar au mai rămas unii şi în sat, fac naveta la serviciu în orașele învecinate. Nu-i de mirare că terenurile arabile care înconjoară satul din toate părțile rămân în mare parte necultivate, când tinerii nu au timp de ele, iar cei în vârstă nu mai au putere și nici bani pentru a plăti lucrările agricole. Numai ici şi colo mai vezi câte un lan de grâu, porumb sau floarea-soarelui, în apropiere de case, şi asta pentru că oamenii nu suportă să vadă pământul plin de ciulini. Glasul pământului e încă puternic.
Ajung aproape de casa părintească. La poarta unei vecine, tanti Angela, văd o brazdă generoasă de mentă. Îi cer voie să culeg pentru un ceai, și-mi spune că pot să o iau liniştită pe toată. Îi mulțumesc, adun un mănunchi și plec fericită, cu nasul în frunzele verzi cu miros răcoritor. Mihai, băiatul ei, care mi-a fost coleg de școală, este şi el plecat la muncă în străinătate.
Ceaiul pe care-l sorb mai târziu este povestea satului meu: are gust de copilărie, de amintiri cu oameni care m-au văzut crescând și mă întâmpină cu căldură de fiecare dată când revin acasă, are gust de comuniune, o legătură pe care în nici o urbe nu o poți regăsi. Într-o zi, cândva, o să las toate și o să-mi iau o căsuță într-un sat. Acolo unde s-a născut veșnicia...
