Părintele Ioanichie i-a salvat şi viaţa, şi sufletul

Petre Nicolae este unul dintre marii noştri actori. În decursul celor treizeci de ani de carieră, el a realizat roluri memorabile în teatru, dar mai ales în cinematografie. Creaţiile sale din filmele "Dreptate în lanţuri" (1983) şi "Pas în doi" (1985) sunt antologice şi au rămas puncte de referinţă în istoria ultimilor 50 de ani ai cinematografiei noastre. Din păcate, exact când ajunsese la deplina maturitate artistică, actorul s-a îmbolnăvit.

O boală stranie, în faţa căreia medicii au ridicat neputincioşi din umeri, a fost la un pas de a curma o carieră ce până atunci fusese excepţională. Din fericire, Nicolae l-a descoperit la timp pe părintele Ioanichie de la Mănăstirea Frăsinei, un mare tămăduitor de suflete.

Începutul unui adevărat calvar

Apariţia lui Petre Nicolae în filmul românesc a fost o surpriză foarte plăcută. Cu un chip deosebit de expresiv, cu o forţă interioară pe care doar la "durii" celebri ai cinematografului o mai văzusem, domnul Nicolae s-a impus repede. Un actor de mare talent de care şi scena, şi filmul aveau nevoie. Succesul nu a întârziat să apară. După câţiva ani în care a jucat la Teatrul de Stat din Satu Mare, Petre Nicolae a intrat prin concurs la Teatrul de Comedie, unde şi-a cucerit repede respectul colegilor. În ceea ce priveşte marele ecran, regizorii se băteau ca să-l aibă în distribuţie, astfel încât făcea film după film. Până în 1996.

Într-o zi din vara acelui an, actorul se afla la volan, circulând pe o arteră bucureşteană. Dintr-odată, l-a apucat o stare de leşin. Simţea că se scufundă într-un hău negru, îi venea să vomite şi avea nişte dureri cumplite în abdomen. Cu chiu, cu vai, a ajuns la locul unde avea întâlnire cu aceea care urma să-i devină soţie. Când l-a văzut schimonosindu-se de durere, tânăra s-a speriat îngrozitor. "Hai să căutăm o farmacie!", i-a spus actorul. Brusc, s-a răzgândit: sprijinit de prietena lui, a trecut pragul unei biserici de pe Calea Călăraşi. A îngenuncheat pe solee, în faţa icoanei Mântuitorului. Îşi căuta febril în minte cuvintele din care să încropească o rugăciune, dar, înainte de a fi apucat să rostească o şoaptă, durerile au încetat ca prin minune.

În noaptea care a urmat, pe la ora 1:00, starea de rău a reapărut, mult mai intensă decât fusese în cursul zilei. Artistul s-a dat jos - mai bine-zis s-a prăbuşit - din pat şi a dat să se târască spre camera de zi. În cădere, veioza aflată pe noptieră a căzut pe parchet. Nu s-a spart, dar lumina ei proiecta pe perete o umbră înspăimântătoare, care se mişca simultan cu domnul Nicolae. Bolnavului i-au trebuit câteva zeci de secunde ca să realizeze că era umbra lui. Cu mare, foarte mare greutate, a ajuns la masa din sufragerie. După eforturi zadarnice de a se ridica în picioare, actorul s-a resemnat: a tras de pe masă o coală de hârtie şi un pix şi a început să-şi scrie testamentul.

Medicii ridică din umeri

Pentru ca lucrurile să fie limpezi, trebuie să precizăm că domnul Nicolae ducea o viaţă cumpătată, fără excesele care ar fi putut să justifice simptomele pe care le avea.

Starea de rău se accentua. Durerile deveniseră insuportabile. Acum îl dureau şi muşchii, şi încheieturile. Actorul s-a dus la Spitalul Elias. Aici i s-au făcut toate investigaţiile. "Eşti sănătos tun!", i-au zis medicii pacientului care abia se mai putea ţine pe picioare.

Disperat, Petre Nicolae s-a dus la o reputată clinică particulară. Doctorul T.C. i-a făcut un set complet de analize, pe care le-a întors pe toate feţele: "N-ai nimic, maestre!".

Asta chiar era culmea! Toţi îi spuneau că are o sănătate de fier, în vreme ce durerile deveneau din ce în ce mai intense. Însoţit de un prieten, a mers la Spitalul Colentina cu tot teancul de analize pe care le făcuse la primele două controale. Aici a fost consultat de doctoriţa C.C. "Maestre, n-ai nimic, pe cuvântul meu! Cel mai probabil, suferi de ipohondrie!" "Adică, mi se pare? Asta vreţi să spuneţi? Pe mine mă dor toate, de-mi vine să urlu, şi dumneavoastră îmi spuneţi că mi se pare?"

Situaţia devenise dramatică. Durerile, mai treacă-meargă, dar, din punct de vedere social, lucrurile se complicaseră şi actorul era conştient de asta. Prietenii au început să-l ocolească. Petre Nicolae a fost (şi a rămas) un tip puternic, căruia nu-i place să se plângă, dar calvarul prin care trecea i se citea pe chip. Or, cunoscuţii lui, altminteri gata oricând de un şpriţ şi de o bârfă mică, nu erau deloc dispuşi să-i stea alături în aceste momente grele.

Nici în teatru lucrurile nu mai erau ca înainte. "În perioada de care-ţi povestesc, repetam la Teatrul Mic şi lumina de scenă mi se părea "neagră" (în orice teatru din lume, repetiţiile se desfăşoară la lumina câtorva becuri obişnuite. Abia ultimele repetiţii, numite "generale", au loc "sub lumina reflectoarelor" - n.n.). Îi tot întrebam pe electricieni de ce nu mai pun nişte becuri, fiindcă eu nu vedeam bine. "Domnuâ Petre, de 30 de ani, asta e lumina de la repetiţii şi nu s-a plâns nimeni!" "Da, măâ băieţi, daâ e-ntuneric!" Sufletul meu era în întuneric. Abia mai târziu am priceput cum e cu lumina de la Dumnezeu, când şi în ce condiţii vine ea, ce fel de lumină este…"

Piedici în drumul spre Biserică

De câteva zile, terminase repetiţia şi se îndrepta către casă. Mergea pe "Brezoianu". Când a ajuns la Piaţa Valter Mărăcineanu, a-ntors fără nici un motiv privirea spre dreapta şi a văzut Biserica Kretzulescu. I-a trecut pragul şi, cu o lumânare aprinsă în mână, a îngenuncheat în faţa icoanei Maicii Domnului şi a citit rugăciunea prinsă de rama ei. S-a închinat, apoi a ieşit din biserică, a pus lumânarea la "Vii" şi a coborât treptele lăcaşului. După alţi cinci paşi, domnul Nicolae s-a oprit brusc. A rămas încremenit, ţintuit locului de o senzaţie stranie. Simţea cum pe el, pe trupul lui se întâmpla ceva. Parcă peste piele ar fi avut un strat de solzi care acum se dezlipeau şi curgeau de pe el. În acelaşi timp, lumina zilei creştea în intensitate, ca şi cum până atunci ochii artistului ar fi privit lumea printr-un ciob de sticlă afumată, care s-ar fi spart brusc, după mulţi, foarte mulţi ani. "Semiîntunericul ăla care era permanent în jurul meu a dispărut, a fost curăţat de lumina pe care voi toţi o vedeaţi, dar eu nu. Ăsta a fost un moment extraordinar! Practic, aceia fuseseră primii mei paşi adevăraţi către Biserică."

Petre Nicolae a observat că starea de rău se intensifica îndeosebi în timpul posturilor mari de peste an. Actorul păstrează din perioada aceea nişte însemnări cu care a umplut două caiete şi în care toate frazele conţin sintagmele "mă doare îngrozitor", "dureri atroce", "cad", "ameţesc" şi altele asemănătoare.

Într-o zi, s-a întâlnit cu un tânăr profesor de filosofie. De regulă, artistul nu vorbea cu nimeni despre necazurile sale. "Nu ştiam cu cine să mă sfătuiesc. Nu poţi să-i spui oricui problemele astea, fiindcă ţi-ar râde în nas, te-ar crede nebun." Profesorul de filosofie, însă, i-a inspirat încredere, astfel că Petre Nicolae i-a povestit prin ce chinuri trecea. "Fratele meu este preot!, i-a zis "filosoful". Du-te la el şi spune-i ce ţi se-ntâmplă!"

Zis şi făcut. Actorul s-a împrietenit la cataramă cu tânărul preot. El a început să vină regulat la Sfânta Liturghie şi tot atunci a "descoperit" Sfântul Maslu. "La slujba Sfântului Maslu mă simţeam foarte bine. Aveam impresia că din mine pleca o energie şi instantaneu era înlocuită de alta. Şi cred că, într-adevăr, chiar aşa era: ieşea energia negativă şi era înlocuită de o energie pozitivă."

Şi totuşi, drumul până spre însănătoşire era anevoios. Dl Nicolae simţea asta ori de câte ori mergea la Sfânta Liturghie. O mână nevăzută îl oprea parcă să treacă pragul sfântului lăcaş. "De la poartă şi până la uşa bisericii nu erau mai mult de 20 de paşi. Ei bine, credeam că nu mai ajung. Brusc, îmi creştea tensiunea, simţeam că fierbe sângele-n mine, ardeam tot…" (îmi amintesc că, odată, pe când participam la Utrenie în biserica Mănăstirii Antim, domnul Nicolae, abia sosit, m-a salutat şi s-a aşezat lângă mine. Era desfigurat, iar faţa lui avea o culoare vişinie - n.n.)

Mănăstirea Frăsinei, începutul tămăduirii

Din cauza suferinţei, Petre Nicolae a avut mari probleme în profesie. De câte ori avea de făcut ceva în teatru şi în film era un coşmar. În cinematografie era mai uşor, deoarece filmul se lucrează "pe bucăţele" - deşi actorul a pierdut câteva roluri (în "Moartea domnului Lăzărescu", de pildă) fiindcă nu mai putea învăţa replicile; în teatru, însă, era un dezastru. De câte ori regizorul de culise anunţa începerea spectacolului, el se simţea cuprins de o stare de nelinişte paralizantă, care nu avea nimic de-a face cu emoţiile fireşti ale unui actor. Valuri de transpiraţie rece îi şiroiau pe sub costumul de scenă. Creierul i se bloca, fiindu-i golit, parcă, de gânduri. De textul personajului pe care trebuia să-l interpreteze nu mai putea fi vorba. Disperat, Petre Nicolae şoptea: "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă să duc la bun sfârşit spectacolul ăsta!" Cu chiu, cu vai, intra în scenă. De câteva ori a remarcat că, în plin spectacol, colegii îl priveau îngroziţi, fiindcă spunea replici din alte piese. Din fericire, când apar situaţii neprevăzute, actorii improvizează până când "blancul de memorie" care i se poate întâmpla oricui dispare. Deci, publicul nu observă aceste mici accidente de scenă.

La sfârşitul fiecărui spectacol, Petre Nicolae, sleit de puteri, murmura: "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, îţi mulţumesc pentru că m-ai ajutat să-mi termin rolul!"

Situaţia părea scăpată de sub control. Într-o bună zi, i-a venit ideea să-l caute pe părintele Valerian, aflat pe vremea aceea la Mănăstirea Frăsinei. El şi monahul Valerian se cunoşteau de mulţi ani, de pe când călugărul trăia "în lume" şi era marele actor Dragoş Pâslaru.

Imediat s-a urcat în maşină şi a pornit spre mănăstire. Era primul din seria drumurilor la Frăsinei. Asta se întâmpla în anul 2006.

"Ei, acum au apărut alte probleme. De câte ori porneam spre Frăsinei, mă lua un somn irezistibil. Efectiv, mi se-nchideau ochii, aveam pleoapele ca de plumb. Mi-era atât de somn, încât îmi trăgeam palme, ca să-mi revin. Cu o mână ţineam volanul, iar cu cealaltă mă loveam din răsputeri peste coapse şi peste faţă. Din cauza asta, drumul la ducere dura foarte mult. Apoi, când ajungeam în poarta mănăstirii, simţeam că mor în maşină, că nu mai apuc să cobor. După câţiva ani aveam să aflu că părintele Valerian le spusese unor călugări: "A venit Petre de câteva ori pe la mine şi am crezut că mă bate!" Asta pentru că urcam acolo negru-vânăt la faţă, înnebunit de rău ce-mi era, şi-l rugam să mă ajute. Părintele Valerian mă ungea cu mir şi-mi mai reveneam. Dar a mai făcut ceva: m-a dus de mână la un mare duhovnic, un călugăr bătrân, de 75 de ani, un om cu multă experienţă." Era părintele Ioanichie.

Lungul drum al vindecării

Primul lucru pe care l-a făcut Petre Nicolae? S-a spovedit, ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată în viaţă. Această primă spovedanie a avut loc după miezonoptică, pe la ora trei dinspre ziuă. Când a ajuns în chilia în care fusese cazat, abia a reuşit să se dezbrace. Imediat după ce se ridicase de sub epitrahilul părintelui Ioanichie, toate mădularele au început să-l doară îngrozitor.

O vreme, părintele duhovnic l-a lăsat "liber", fără sarcini. Pesemne voia să vadă dacă "pacientul" are râvnă, dacă avea să mai vină la Frăsinei. "În acea perioadă de început, nu am primit de la părintele Ioanichie o "direcţie" precisă. Probabil că trebuia să descopăr singur ce am de făcut, întrebând prin mănăstire "Daâ ce-i cu aia, daâ ce-i cu ailaltă?" Cred că asta făcea parte din "pedagogia" părintelui Ioanichie. (...) La un moment dat, monahul Valerian mă căută şi-mi spuse: "Părintele X (nu mai ştiu cum îl chema) vrea să stea de vorbă cu tine." M-a dus în chilia acestui călugăr. Era bătrân, foarte bătrân, şi avea picioarele paralizate. "De unde eşti de loc?" "Din Bucureşti." "Cum te cheamă?" "Petre." "Ştii, frate Petre, pe când eram tânăr, am slujit în Bucureşti, la Biserica Zlătari!" Apoi a tăcut. Mă aşteptam să mă "concedieze". Dar părintele a întins o mână spre etajera de deasupra capului, a luat o carte de rugăciuni şi mi-a dat-o. "Ia-o, din partea mea! Să citeşti în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului!" Acesta a fost un alt moment important din viaţa mea. M-a frapat faptul că prima "temă de casă" nu venise de la duhovnicul meu, ci de la acest bătrân călugăr paralizat. De atunci am început să citesc Paraclisul Maicii Domnului."

Intrarea în normalitate

După un timp, în care, probabil, l-a cercetat pe Petre Nicolae, părintele Ioanichie i-a stabilit un program special. Astfel - se întâmpla în anul 2008 -, părintele şi "pacientul" său au intrat simultan într-un post aspru: călugărul - la Frăsinei, actorul - la Bucureşti. În fiecare miercuri de dimineaţă, Petre Nicolae pornea spre mănăstire. Trei zile la rând (adică miercuri, joi şi vineri), părintele Ioanichie îi citea "dezlegări". Sâmbăta, "pacientul" pornea spre casă. Acest "program" a durat vreme de şase săptămâni.

"Terapia" părintelui Ioanichie a dat roade. Crizele s-au rărit, iar durerile au slăbit în intensitate. "Înainte mă frângeam de durere. Acum mă simt bine, dar încă nu "eliberat". (…) Întâlnirea cu părintele Ioanichie a fost un moment fundamental pentru mine. Acum am dimensiunea lui exactă. Părintele Ioanichie m-a salvat. M-a salvat lumina din sufletul acestui călugăr, credinţa lui. Răul din mine a fost alungat de dragostea nesfârşită pe care o emană părintele Ioanichie. De altfel, marea majoritate a monahilor de la Frăsinei emană dragoste şi bunătate."

În prezent, o dată la trei săptămâni, Petre Nicolae ia calea Mănăstirii Frăsinei. Acolo stă trei zile în rugăciune alături de părintele Ioanichie, după care se întoarce acasă. La Bucureşti, are un program de rugăciune consistent, pe care îl respectă cu o stricteţe aproape monahală.

După o suferinţă care a durat mai bine de 15 ani, Petre Nicolae se simte alt om. Acum duce o viaţă normală şi a redevenit actorul de forţă pe care-l ştiam. "Părintele m-a-ntrebat odată, pe la început: "Petre, cârteşti împotriva lui Dumnezeu?" "Eu, Părinte? Cum să cârtesc împotriva lui Dumnezeu, când El mi-a dăruit totul?" Acum, la nenumăratele daruri pe care mi le-a oferit, Dumnezeu a mai adăugat unul: m-am născut a doua oară prin strădania şi harul părintelui Ioanichie!"