Părintele Sofian, un bătrân după chipul celor din Pateric

Când zici Mănăstirea Antim, în mod firesc te gândeşti la trăitorii care s-au nevoit în lavra ctitorită de mitropolitul predicator georgian. Dacă există vreun om din obştea acestui aşezământ care să se poată confunda cu vatra Antimului, acesta este cu siguranţă părintele Sofian Boghiu. De ce se îngemănează cele două? Cuvintele celui care acum şapte ani părăsea pentru totdeauna chilia sa pentru a locui în cele ale Părintelui ceresc sunt cel mai bun răspuns: „niciodată când am fost solicitat de oameni nu i-am refuzat, nici nu i-am întristat cu ceva. Am făcut tot ce mi-a stat în putere să-i folosesc, să-i mărturisesc, să-i împac cu Dumnezeu”. Sâmbătă, la Mănăstirea Antim s-a făcut pomenirea părintelui Sofian, continuată cu un pelerinaj la mormântul său, aflat la Mănăstirea Căldăruşani.

Sâmbătă, 12 septembrie 2009, a fost săvârşită, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, slujba pomenirii părintelui arhimandrit Sofian Boghiu, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit ieri şapte ani. Oficierea slujbei Parastasului a fost făcută de PS Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, arhim. Timotei Aioanei, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale şi exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, arhim. Mihail Stanciu, stareţul Mănăstirii Antim, împreună cu un sobor de ieromonahi, preoţi şi diaconi. Alături de ei, mulţime de credincioşi au venit să se roage pentru cel care a fost unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici din Bucureşti, plecat la cele veşnice pe 14 septembrie 2002.

În evocarea făcută la sfârşitul slujbei de pomenire, înaintea celor adunaţi în Biserica Tuturor Sfinţilor, de la Mănăstirea Antim, Episcopul-Vicar Patriarhal a pornit de la cuvântul pe care Mântuitorul l-a adresat mulţimii referindu-se la persoana lui Ioan Botezătorul: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au doară trestie clătinată de vânt? Dar ce aţi venit să vedeţi? Oare un om îmbrăcat în porfiră şi vison? Iată, aceştia sunt în casele bogaţilor. Dar ce aţi venit să vedeţi? Au doară proroc? Da, şi mai mult decât un prooroc”. Aceeaşi întrebare pusă şi astăzi în dreptul celor veniţi la Mănăstirea Antim are un răspuns asemănător.

Duhovnicul de la Antim, omul lui Dumnezeu

Cine a fost părintele Sofian? Un om îmbrăcat în porfiră şi vison, un om care trăieşte potrivit acestui veac? Nu! Mănăstirea Antim a fost cercetată de creştinii veniţi să vadă un om al lui Dumnezeu, să asculte cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit de un om care a înţeles din fragedă copilărie să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii Sale, părintele Sofian Boghiu, arhimandritul şi stareţul Mănăstirii Antim, duhovnicul celor care au ales să se înbisericească la această mănăstire, duhovnicul Bucureştilor şi al multor credincioşi din România. „Suntem convinşi, cei care l-am cunoscut pe părintele Sofian, că Dumnezeu l-a iubit, în pofida încercărilor din această viaţă, l-a ajutat, i-a dăruit putere să depăşească greutăţile şi neputinţele, pentru ca mai apoi, după o viaţă dedicată în întregime lui Dumnezeu şi slujirii credincioşilor Bisericii Sale, să-l cheme la odihnă în ceruri. Cei care au cercetat Mănăstirea Antim de mai multă vreme, începând cu 1945-1950, când părintele Sofian a fost rânduit cu slujirea la Mănăstirea Antim, au avut posibilitatea să îl vadă, să îl asculte şi să îl cunoască. Sunt convins că toţi au fost pătrunşi la inimă de chipul său blând şi smerit, de cuvintele sale înţelepte împărtăşite din experienţa sa pastorală”, a subliniat PS Ciprian în cuvântul său.

„Părintele dăruia cuvintele teologiei trăite…”

În sensul larg al cuvântului se poate spune că toţi cei care s-au adăpat de la izvorul învăţăturilor sale sunt ucenici şi au venit să dea mărturie de dragostea purtată faţă de părintele. „În urmă cu şapte ani, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, când sufletul său s-a mutat către cele cereşti, toţi cei care îl cunoscuseră erau cuprinşi de întristare”, rememorează Preasfinţitul Ciprian clipele dureroase ale despărţirii de părintele Sofian. „Pierdusem un bătrân, un bătrân după chipul celor din Pateric, care ne dăruia mângâiere sufletelor, cuvânt de înţelepciune şi îmbărbătare ori de câte ori eram încercaţi în momente de cumpănă. Ne-am obişnuit să-l căutăm. În ultimii ani de viaţă şi de suferinţă, când părintele, deşi nu mai putea sluji, era nelipsit de la Sfânta Liturghie şi de la Privegherea de sâmbătă seara. Mulţi îl înconjurau pentru a lua binecuvântare şi un cuvânt de învăţătură, iar cei care slujeau aveau mai multă încredere, mai multă putere când îl vedeau în biserică, alături de ei”, a mai spus PS Ciprian Câmpineanul.

„Părintele a fost un duhovnic iscusit care a împărtăşit credincioşilor nu doar cuvintele teologiei învăţate, deşi Dumnezeu l-a rânduit să înveţe şi la Seminar şi la Facultate (a urmat şi Artele Plastice); el dăruia cuvintele teologiei trăite, nu cerebrale. Pentru aceasta l-au căutat mii şi, poate, milioane de credincioşi din ţară şi străinătate. Deşi părintele Sofian a plecat dintre noi, el continuă să se roage pentru obştea Mănăstirii Antim, pentru credincioşii care îşi pleacă genunchii în biserica ctitorită de un martir, Sfântul Antim Ivireanul”, a punctat Episcopul-Vicar Patriarhal.

În încheierea parenezei, PS Ciprian a adăugat: „Acum, când se împlinesc şapte ani de la mutarea sa, ne-am adunat să înălţăm rugă pentru aşezarea lui în corturile drepţilor. Pe de altă parte suntem convinşi că Dumnezeu l-a rânduit în ceata celor bineplăcuţi lui. El se roagă acum pentru noi, când şi noi ne rugăm pentru el. Dumnezeu să-l odihnească!”

„A ridicat mulţi oameni căzuţi spiritual…”

Cu ocazia acestei pomeniri a fost prezentată cartea „Un iconar de suflete - Părintele Sofian Boghiu. Mărturii”, apărută cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Îngrijită de stareţul Mănăstirii Antim, părintele Mihail Stanciu, şi de protosinghelul Veniamin Goreanu, această carte reface, din mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe părintele Sofian, portretul celui care a ştiut să picteze în sufletele oamenilor căutători de Duh, chipul lui Hristos.

Aşa cum arată Patriarhul Daniel, în cuvântul înainte la cartea apărută cu ocazia împlinirii a şapte ani de la moartea celui considerat „duhovnicul Bucureştiului”, „părintele Sofian Boghiu a fost o făclie de înviere a sufletelor, mai ales în anii cei grei ai comunismului. A ridicat mulţi oameni căzuţi spiritual, a încurajat mulţi deznădăjduiţi, a luminat şi călăuzit pe calea mântuirii multe suflete dezorientate, a înnoit şi înfrumuseţat viaţa celor care i-au urmat sfatul părintesc. A reflectat prin slujirea şi viaţa sa, ca preot şi predicator, ca duhovnic şi păstor, ca rugător şi pictor, icoana Păstorului celui Mare, imprimând în faptele lui virtuţile slujirii lui Hristos: smerenia, blândeţea, înţelepciunea, dar mai ales iubirea de Dumnezeu şi de oameni”.

Gândurile prinse în carte vin mai ales din partea celor care au vieţuit la Antim, actualmente ierarhi sau ieromonahi, IPS Mitropolit Teofan, PS Episcop Gherasim şi vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, foşti colegi la Seminarul monahal de la Cernica, PS Episcop Casian, Episcopul Dunării de Jos, slujitori de acum şi credincioşi care frecventează mănăstirea Rugului Aprins.

„A zugrăvit chipul Lui Hristos în fiecare din fiii săi duhovniceşti”

După săvârşirea pomenirii la Mănăstirea Antim, cei adunaţi au plecat cu şase autocare în pelerinaj la mormântul părintelui Sofian aflat la Mănăstirea Căldăruşani. Acolo s-a ţinut din nou slujba Parastasului, după care, urmaşul părintelui Sofian în scaunul stăreţiei de la Antim, arhimandritul Mihail Stanciu, a rostit la mormântul din cimitirul Mănăstirii Căldăruşani un cuvânt despre personalitatea marelui duhovnic trecut la cele veşnice: „Părintele Sofian a fost un pictor nu doar de biserici, ci şi al sufletelor omeneşti. El a zugrăvit chipul, icoana lui Hristos în fiecare din fiii săi duhovniceşti şi a reuşit să imprime trăsăturile pe care el le socotea specifice Ortodoxiei, atât în sufletul lui, cât şi al credincioşilor din jurul sfinţiei sale, smerenia şi dragostea. Constanţa prezenţei lui Hristos pe care el o trăia era izvorâtă din rugăciunea sa. Părintele a pictat 15 biserici şi pe alte 10 le-a restaurat. La finalul vieţii, Dumnezeu a binecuvântat ostenelile vieţii cu crucea suferinţei prin care şi-a încununat mărturisirea de credinţă. S-a înălţat pe această cruce a suferinţei pe 14 septembrie, acum şapte ani, când şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu. Să-i purtăm recunoştinţă vie şi modelul de credinţă în sufletele noastre. Să-l pomenim mereu în inimi şi să-i facem simţită prezenţa prin îndemnurile pe care ni le dădea la rugăciune, la smerenie, la iertare, la dragoste”.