Partoș, un izvor de lumină și dragoste

„Să-L arătăm lumii pe Hristos. Să avem curajul de a ieși din noi înșine, pentru a veni în astfel de vremuri tumultuoase în întâmpinarea oamenilor.” Iată un fel de a mărturisi că „Iisus este Dumnezeu pe pământ şi om în cer”, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Adevăr sălășluit în conștiința mea la Mănăstirea Partoș, „chivotul Banatului în care se află Hristos și, alături de El, Sfântul Iosif cel Nou”. Locul de unde „izvorăsc multă lumină și multă dragoste”, cum numește cele nenumărate și folositoare făptuite aici părintele stareț Varlaam Almăjanu.

Aș fi putut numi într-un fel anume prima mea întâlnire cu Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș. I-aș fi putut spune, de pildă, „alb”, după culoarea ima­culată a bisericii mari a mănăstirii. Sau poate „cale”, deși spa­țiul strâmt al bisericii istorice în care sfântul s-a rugat și și-a așezat trupul în corabie de piatră, ridicându-se apoi vertical la ceruri, îmbie la „aflare”. Adică la „cale lăuntrică”. Aș fi putut scotoci în imaginație căutând un cuvânt care să cuprindă în tainica lui rostire toată starea ce m-a acoperit când i-am sărutat chipul din icoană. 

Dar am numit-o „muțenie”. Poate cea mai potrivită definiție a trăirii care adună în exprimarea ei dumnezeirea luminii și forța dragostei. Adică Hristos. Cel pe Care, din nepricepute motive, uităm să-L arătăm lumii. Astăzi, neînțeles, mai mult decât în alte vremuri.

Descoperirea Partoșului

Drumul spre Mănăstirea „Sfântul Iosif cel Nou” de la Partoș, din Arhiepiscopia Timi­șoarei, este unul al descoperirii. Căci locurile dezvăluie spații speciale, încărcate de spiritualitate, istorie, durere, sărăcie, dar și limpezire, speranță și tăcere. Multă tăcere. Adică pace.
Începutul de primăvară grăbită ridică seva în lăstari, adună rozul firav în muguri și brodează din raze de soare dantela fină a luminii. Și când totul te predispune la visare, iată-te deja ajuns în poarta mănăstirii. Și a istoriei.
Începuturile așezământului se topesc în timp. Unele documente îl fixează de jurul anilor 1300. Altele, pe la 1400. Sigur, locul a fost o veche vatră de ne­voință a monahilor. În această „nișă” a Ortodoxiei s-a retras Sfântul Ierarh Iosif cel Nou, Mitropolit al Banatului, care a părăsit tronul mitropolitan în 1653, preferând mănăstirea de la Par­toș, pentru ultimii ani ai vieții sale, altor așezăminte, precum Vatopedu din Muntele Athos, unde se rugase înainte de venirea în Banat 60 de ani. Aici, în ziua de 15 august 1656, s-a mutat la Domnul. O tradiție locală spune că în momentul plecării sfântului la cele veșnice, clopotele mănăstirii au bătut netrase de sfori.
Istoria însă nu a fost îngăduitoare și binevoitoare cu așeză­mântul. În 1777, habsburgii îl închid, călugării fiind siliți să ia calea pribegiei. În veacul al XVIII-lea, aici a funcționat o școală de formare a dascălilor și preo­ților din Banat. „La vreme, Mănăstirea Partoș a împlinit un rol foarte important și în emanciparea spirituală și culturală a zonei. Chiar Marcu Muțiu, ctitorul bisericii mari de aici, a deprins tainele alfabetului românesc în școala mănăstirii. De aceea, peste ani, el s-a reîntors, cu recu­noș­tință pentru cele studiate și pentru că fiica sa s-a tămăduit prin rugăciune la mormântul Sfântului Iosif cel Nou, și a ridicat biserica, între 1750-1753”, precizează părintele stareț Varlaam.
După închiderea mănăstirii, locul a fost preluat de comunitatea Partoșului, micul sat adunat în jurul locului sfânt în secolul al XVIII-lea, care a înființat aici o parohie. În timp, au mai fost încercări de reînviere a vieții monahale, din nefericire, nereușite.
Mănăstirea a fost redeschisă în 2008, ca recompensă pentru acest sat, mic și neputincios, care a păstrat-o aproape neatinsă. Și astăzi, prin tot ceea ce face, ea susține și dinamizează viața satului.
„Redeschiderea așezământu­lui a fost voința Mitropolitului de vie amintire Nicolae Corneanu. De atunci, suntem într-un continuu proces de reabilitare a locului, atât de important pentru creștinii din Banat și pentru ceilalți mulți credincioși care vin și din alte locuri să caute aici mijlocire la mormântul Sfântului Iosif și la icoana lui, cea mai veche pe care o avem, care străju­iește mormântul. Ea fost pictată în 1782 de preotul Ştefan Bogoslovici, la cererea protopopului Jebelului, Ioan Şuboni, care a donat-o mănăstirii. Icoana îl reprezintă pe Sfântul Iosif cel Nou îmbrăcat în straie arhierești, vorbind în rugăciune cu Maica Domnului. În 1956, sfântul a fost canonizat, iar moaștele lui au fost mutate la Catedrala Mitropolitană din Timișoara. Prin grija Părintelui Mitropolit Nicolae, păstrăm și noi o părticică din moaștele sfântului”, ne spune părintele Varlaam.

„Brațele” mănăstirii

La Partoș se nevoiesc doar trei monahi, dar, „cum spunea și Părintele Mitropolit Ioan la ultima întâlnire pe care am avut-o cu Înaltpreasfinția Sa, noi suntem binecuvântați cu o obște mare de credincioși, formată din săteni de aici, dar și din cei care vin din Timișoara, sau de la mai mari depărtări, cu regularitate, pentru a se întâlni cu sfântul”, precizează părintele stareț.
Programul cotidian al mănăstirii gravitează în jurul slujbelor și al proiectelor catehetice, pastorale, sociale și culturale care se derulează aici. „Deși amplasată în mijlocul satului, mănăstirea are deschidere spre lume. Dimensiune importantă, pe care noi ne străduim să o păstrăm, fiind chemați să ne deschidem mereu către Dumnezeu, în rugăciune, în contemplație, în meditație, dar și să ieșim în întâmpinarea semenilor și să aducem în viața lor cuvântul și dragostea Lui, prin tot ce săvârșim. Privitor la această deschidere, îmi place să spun că mănăstirea noastră are două brațe: cel al oamenilor din sat, români și maghiari, și cel al pelerinilor. Ambele formând marea familie duhovnicească a mănăstirii”, ne mai spune părintele ieromonah Varlaam.
Această deschidere și slujire a părinților de la Partoș Îl arată lumii pe Hristos, prin „Școala de duminică”, proiect catehetic în care se tălmăcește Evanghelia zilei, prin temele legate de viața de familie, sau referitoare la provocările vremurilor în cetate. În fiecare zi de marți, Hristos este înfățișat comunității prin studiul biblic, proiect care de derulează de șase ani; prin cursurile referitoare la etapele vieții spirituale, la păcate și virtuți, prin exegezele pe texte din Filocalie și, o dată pe lună, sâmbăta, prin cursul care îi învață pe credincioși Tainele mari ale credinței mântuitoare.

Slujirea socială

Se împlinesc aici, de ani buni, mai multe proiecte sociale îndreptate spre semenii din comunitate aflați în tot felul de nepu­tințe și neajunsuri. „În acest sens, #Bucătăria noastră pe roți$ oferă alimente și hrană gătită pentru 15 familii de bătrâni singuri și pentru cele cu foarte mulți copii, indiferent de confesiune. Tot lor, de câteva ori pe săptămână, le acordăm asistență medicală, cu ajutorul medicilor din Timișoara care îi consultă aici sau le aduc medicamente. Iar dacă este cazul, pe cei bolnavi, noi îi transportăm la spital. Avem apoi proiectul #Pași împreună$. O activitate săptămânală, la care participă 17 copii romi, până la 16 ani, cu care facem rugăciune, cateheze și educație în ceea ce privește viața de zi cu zi, urmărind integrarea lor în marea comunitate a credincioșilor din Partoș, care numără în jur de 160-200 de suflete, români și maghiari. Și rezultatele sunt extraordinare: familiile acestor copii participă în fiecare duminică la Liturghie. Mai mult, pentru fiecare dintre ele, am așezat cu responsabilități o familie sau două din Timișoara, pentru a le fi aproape în toate problemele”, mărturisește părintele stareț.
La sfârșitul lunii martie 2016, se va deschide centrul social al mănăstirii, în vechea clădire a școlii. În acest spațiu va func­ționa o spălătorie socială pentru bătrânii din comunitate, cărora li se asigură și curățenia la domiciliu. Tot aici va funcționa și o bucătărie, iar în Sala de confe­rințe „Cristiana” se desfășoară deja activități culturale, întâlniri cu duhovnici din țară sau din afara ei, care conferențiază pe diverse teme.

Păstrarea identității

În ampla slujire a monahilor de la Partoș, cunoașterea și păstrarea identității naționale și culturale a comunității multietnice de aici ocupă un loc aparte. În acest sens, este valorizat un spațiu donat în 1944 mănăstirii de către Prințesa Elisabeta (regină în 1922 a Greciei, după căsătoria cu George al Greciei, moartă la Cannes, în 1957, la vârsta de 62 de ani), fiica Reginei Maria. Aceasta, înainte de exilul familiei regale, a locuit 15 ani în conacul de la Banloc. „În 2012, am reușit să aducem acest imo­bil, din nou, în proprietatea mănăstirii. În el am amenajat Biblioteca #Marcu Moțiu$, cu 4.000 de volume, și Colecția muzeală #Damaschin Udrea$, alcătuită din obiecte cu valoare istorică locală. Damaschin a fost un cronicar local care a vizitat Muntele Athos, unde se nevoia Sfântul Iosif cel Nou, fără să-l fi întâlnit însă pe acesta. După venirea în Banat a sfântului, Damaschin i-a devenit ucenic, diacon și biograf. El l-a învățat pe viitorul mitropolit limba română”, ne precizează părintele stareț.

Chivotul Banatului

Întâlnirea cu părintele stareț Varlaam este ca o duminică. Iar dialogul cu sfinția sa, precum limpezimea apei izvorului trecută prin asceza gerului. De aceea am îndrăznit a-l întreba despre vremuri și prezent. „Mulți, când se referă la timpul pe care îl trăim, îl identifică ca pe unul de criză. Și probabil așa este. Eu mereu atrag atenția, nu suntem unici prin acest tip de încercări! Au mai fost, cu siguranță, și mai mari în decursul istoriei”, mi-a răspuns acesta. „Dar mereu criza a apărut acolo unde a existat criză duhovnicească, spirituală, consecință cumva a îndepărtării oamenilor de Hristos. Ceea ce încercăm noi să facem prin acti­vitățile mănăstirii este să atragem atenția lumii la Hristos. Să chemăm lumea la El. Să împlinim o lucrare autentică de discipoli ai lui Hristos. Atât cât putem și cât ne inspiră sfântul nostru ocrotitor. Facem tot cu con­știința că este nevoie de misiune puternică în Biserică și în lumea în care trăim. Este nevoie de curajul de a ieși din noi înșine. De a ieși din liniștea chiliilor pentru a veni, în astfel de vremuri tumultuoase, în întâmpinarea oamenilor, frământărilor, căutărilor și nevoilor lor. Nu trebuie să așteptăm ca lumea să vină la noi, ci noi să ieșim, cu curaj, în întâmpinarea ei, până la grani­țele existenței, dacă se poate, pentru a-i recupera pe toți. Și, prin modul în care noi ne purtăm, suntem, trebuie să-L arătăm lumii pe Hristos. Și să-L îmbiem lumii pe Hristos. Mie îmi este drag că oamenii, venind aici, Îl întâlnesc pe Mântuitor. Se simt aproape de El. Îl descoperă prin taina Sfântului Iosif cel Nou și prin lucrarea care se săvâr­șește la noi. De aceea mă bucur mult că această mănăstire și-a deschis noua pagină de istorie, în vremuri nu întâmplătoare, tulburi, când lumea are atât de multă nevoie de lumină. De credință. De speranță. De o linie care să arate clar direcția în care să meargă. Și cred că așeză­mântul nostru este un astfel de reper pentru cei care îl cercetează. Eu asemăn mănăstirea aceasta cu un chivot al Banatului, în care se află Hristos. Și, alături de El, Sfântul Iosif cel Nou. De aici cred că izvorăște multă lumină. Și multă dragoste pentru tot Banatul, pentru toți oamenii”, măr­turisește cuvioșia sa.
Să ieșim din noi înșine pentru a-L arăta lumii pe Hristos și a veni astfel în întâmpinarea semenilor la vremuri tumultuoase înseamnă speranță. Înseamnă să conștientizăm că „Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria”, cum credea Petre țuțea.
Aș fi putut numi prima mea întâlnire cu Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș „alb” sau „cale”. Dar am numit-o „muțenie”. Poate cea mai potrivită definiție a trăirii care adună în exprimarea ei dumnezeirea luminii și forța dragostei. Adică Hristos. Cel pe Care, din nepricepute motive, uităm să-L arătăm lumii. Astăzi, neînțeles, mai mult decât în alte vremuri...