Paștele blajinilor în cultura tradițională

În comunitățile din Moldova, din șiragul de sărbători pascale nu lip­sesc cele dedicate celor răpo­sați, lumina Învierii fiind elementul de conexiune între cei vii și cei ador­miți. „Dialogul” celor vii cu cei plecați în veșnicie continuă în toa­tă Săptămâna Luminată, culmi­nând, în lunea de după Duminica Tomii, cu o zi a Paștelui închinată doar lor, blajinilor.

Una dintre sărbătorile din perioada pascală cu cele mai adânci rădăcini în cultura tradițională este Paștele blajinilor, marcată încă în multe părți ale Moldovei, atât în zonele rurale, cât și în cele urbane. Potrivit etnologilor, există o perioadă cu o simbolistică aparte în lumea satelor, care începe din Duminica Floriilor și ține până în Duminica Tomii, evidențiind două perioade distincte (Săptămâna Mare și Săptămâna Luminată) care se intersectează la sărbătoarea Învierii Domnului. Această perioadă atinge apogeul în lunea de după Duminica Tomii, când cimitirele sunt pline de oameni, sosiți la o simbolică întâlnire cu cei dragi plecați în lumea de dincolo. O sărbătoare păstrată în aceleași tipare și cu aceleași semnificații din vechime, mai ales că în Moldova oamenii acordă o atenție deosebită cultului morților, sporită în intensitate în această perioadă pascală.

În multe sate, Paștele blajinilor sau Blajinii, cum i se mai spune popu­lar acestei zile, este celebrat în lunea de după Duminica Tomii, la o săptămână după Paști. „Există acea legendă a blajinilor sau a rohmanilor, oameni drepți, blajini, cu capul plecat, de pe tărâmul de dincolo, care nu știu să numere zilele și, prin urmare, nu știu că a venit Paștele decât în momentul în care află de la cei vii. Și cum se poate da acest semnal decât prin cojile de ouă roșii?”, explică etnograful Ovidiu Focșa de la Muzeul Etnografic al Moldovei, din cadrul Complexului Național Muzeal „Moldova” din Iași.

Ce se întâmpla, de fapt, odinioară, în lumea satului tradițional? Coaja ouălor roșii, ciocnite și apoi consumate la masa de Paști, nu era aruncată la gunoi, acesta fiind considerat mare păcat. Așa că erau strânse grămăjoară și aruncate pe o apă curgă­toare, cu gândul că vor ajunge la cei plecați dincolo, ca niște soli ai vestirii Paștilor. Dacă prin apropiere nu exista o apă curgătoare, cojile ouălor roșii se strângeau și se așezau la rădăcina unui pom sau în vie, pe pământ sau iarbă curată. „Coaja oului roșu, ciocnit, simbolizează mormântul Mântuitorului, care se sparge, iar din el iese Viața. Iar dacă oul roșu era sfințit la biserică, cu atât mai mult nu aveai voie să arunci cojile. Bătrânele le aruncau pe o apă curgătoare, existând credința că într-o săptămână ajungeau pe tărâmul celălalt, la blajini, vestindu-le și lor Paștele. De fapt, se spunea că se duc pe apa sâmbetei. De aici și expresia atât de cunoscută”, consideră etnograful Ovidiu Focșa.

Cimitirele, loc de întâlnire a blajinilor cu cei vii

În spatele acestei legende stă, de fapt, un alt prilej de pomenire a morților. Pentru că în credința omului simplu, din starea de sărbătoare nu pot lipsi cei adormiți din neamul său. De aceea lunea, la o săptămână după Paști, cimitirele se însuflețesc, la mormintele primenite și curățate din Joia Mare fiind aduse bucate rituale proaspete, pregătite din nou de gospodine special pentru această zi (ouă roșii, cozonac și pască), ba chiar și unele feluri de mâncare (sarmale, friptură de miel), pentru un ospăț simbolic cu cei morți. Preotul trece pe la fiecare mormânt, sfințește bucatele, iar cele două lumi - a celor vii și a celor plecați în veșnicie - se întâlnesc din nou, într-o sărbătoare ce se desfășoară pe parcursul întregii zile. Căci, după sfințire, bucatele sunt împărțite și mâncate acolo, lângă morminte, gospodarii se cinstesc cu un păhăruț de vin sau rachiu, „de sufletul celui adormit”, iar copiii își umplu trăistuțele cu ouă roșii pri­­mite „de pomană”, de la femei, tot „de sufletul celui adormit”. „În unele zone, consemnează profesorul Ion. H. Ciubotaru, de Blajini se vopsesc ouă galbene sau se decorează cu motive apotropaice (simboluri ascuțite - pieptenele, dinții greblei, coarnele berbecului, racul, acul) și se dau de pomană. Dar nu se dau de pomană din mână, ci se rostogolesc pe mormânt”, povestește Ovidiu Focșa.

Dovadă că ouăle roșii reprezintă laitmotivul acestei atât de iubite sărbători, în satele din nordul Moldovei se împart nu numai la cimitir, ci se oferă tuturor copiilor ce se nimeresc să treacă pe la poarta unei gospodării în lunea Paștelui blajinilor.

Ouăle roşii, ca şi cele închistrite, sunt nelipsite şi la Rădăşeni, sat aflat la granița dintre Bucovina și Vechiul Regat, unde femeile încondeiază ouă în două rânduri: o dată înainte de Paști, apoi din nou în sâmbăta dinainte de Duminica Tomii, pentru Paștele blajinilor. Încondeiate cu ceară albă pe fond roşu și decorate discret cu galben și verde, aceste ouă sunt deosebit de interesante sub aspect etnografic, pentru că simbolurile așezate pe coaja lor trimit, de fapt, către ocupația principală a sătenilor, devenită marcă a așezării: îngrijirea pomilor fructiferi. De aceea, pe ouă se regăsesc motive cu totul particulare: scara culegătorilor, crenguța cu mere.