„Patul de boală este patul de rugăciune“

▲ Colaborarea între Biserică şi Spital a fost reglementată legal printr-o Hotărâre de Guvern din anul 1997 ▲ Un număr foarte mare de bolnavi ai Spitalului Militar participă la slujbele oficiate în capela cu hramurile „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ şi „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ ▲ Spitalul Clinic de Urgenţe din Copou va avea, în curând, capelă ▲ „Dacă într-adevăr ar exista un cabinet de consiliere, mamele ar putea fi mai uşor şi mai eficient sfătuite“, aflăm de la unul dintre cadrele medicale de la Maternitatea „Cuza Vodă“ din Iaşi ▲

Acolo nu există decât durere, sânge, disperarea neputinţei, convulsie, lacrimi care îneacă orice speranţă; invazie de alb, de iod, de calm stânjenitor. Privesc în gol, fie că dorm, visează sau agonizează... Trăiesc sau revin la viaţă cu Dumnezeu alături. Pe lângă ei, prezenţe albe, mult aşteptate cu ochi rugători. Şi tot ce ştiu sunt numai lucruri de spus cu oftat, cu frig în spate şi cu fruntea încreţită.

Aici s-a angajat Biserica să aducă vestea fericită a Evangheliei lui Hristos şi să ofere fiecăruia semne credibile de iubire, alinare şi tot devotamentul creştin. A fost un timp în care a fost nevoită să stea deoparte, să observe din umbră şi să se roage în tăcere. Şi asta pentru că fusese cu totul interzisă în instituţiile publice. Pentru că ea trebuia să fie neglijată, dată uitării, desfiinţată.

Revenirea s-a făcut lent, răbdător. Erau mentalităţi înăsprite, multă rezistenţă şi rigiditate.

Recuperarea stării de normalitate

La început, nimeni nu dădea atenţie preotului în spital; i se răspundea că de ani de zile şi-au rezolvat singuri problemele sufleteşti, direct cu Dumnezeu. Apoi, a început să fie chemat la câte un pat de suferinţă. Strecurându-se cu discreţie, cu privirea vie şi senină, preotul încearcă să-l ducă acolo pe Hristos, Bunul Samarinean. Căci Biserica nu obligă, credinţa este un act conştient şi liber. Dar acolo unde Biserica lui Hristos îşi face simţită prezenţa, atât boala trupească, cât şi cea sufletească încep să se retragă.

Colaborarea deplină între cele două instituţii, Biserică - Spital, a început acum zece ani, în iarna lui 1997 (Hotărârea Guvernului nr. 803, din 2 decembrie 1997). Cadrul juridic explicit formulat atunci a schimbat şi statutul preotului. Între timp, corpul medical s-a obişnuit să vadă în preot pe colegul, care, nu numai că nu încearcă să disturbe activitatea medicală, ci face tot ce poate să sprijine ajutorarea bolnavilor.

Câteva momente petrecute la trei spitale din Iaşi, sunt suficiente să te convingă de faptul că actul medical şi cel duhovnicesc nu sunt concurente, ci tind să se armonizeze, în convergenţă şi conlucrare.

„Unii nu pot să vorbească în timpul scurtelor vizite în saloane“

Primul la care am intrat a fost Spitalul de Urgenţe, aşezământul medical cu cea mai dramatică existenţă cotidiană. Pe părintele Radu Ungureanu, preotul misionar de caritate, nu l-am găsit, aşa cum era de aşteptat, în capela spitalului, ci într-o cămăruţă, la mansardă, care ţine loc de capelă. De ce la mansardă? Pentru că spitalul de urgenţe are un regim mai special. „Aici vin oameni în stare foarte gravă, care, atunci când îşi revin, sunt transferaţi la alte spitale. S-a considerat deci, că preotul de aici trebuie să-şi desfăşoare activitatea în saloane, el fiind cel care vine în întâmpinarea bolnavilor, de aceea s-a şi tărăganat atât cu ridicarea unei capele“, ne-a explicat părintele Ungureanu. Cu timpul, însă, s-a conştientizat necesitatea unei biserici. „În momentul apariţiei capelei, activitatea noastră va fi mult îmbunătăţită, vor recunoaşte mai bine implicarea Bisericii, prin prezenţa ei fizică, pentru că bolnavii nu văd nimic…, unii nu pot să vorbească în timpul scurtelor vizite în saloane, alţii se jenează… Atunci vor avea posibilitatea să vină când vor putea, ei sau familia“, a mai adăugat părintele. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea episcopului locului, lucrările pentru ridicarea capelei vor demara în cel mai scurt timp.

Întâlnirea cu lumea de dincolo

Treziţi brusc într-o sală de faianţă, acoperiţi cu cearşafuri înroşite pe alocuri, cu dureri imobilizante, asistaţi de câteva cadre medicale care se agită, vorbind scurt şi apăsat în termeni tehnici: „tramadol“, „ringer“, „dopamină“… Cu gândurile răvăşite de atâta rătăcire prin ultimele fulgerări de luciditate, cufundaţi din nou într-o visare fără subiect şi regăsindu-se apoi într-o stare dulce, de linişte şi siguranţă. Pe Dumnezeu fiecare Îl percepe diferit şi nu toţi prin prisma preotului. Că unii sunt mai reticenţi, alţii mai sincretişti, alţii mai pragmatici. Că n-au auzit, nu vor, nu pot sau le-a mai rămas prea puţin timp. „Oamenii diferă în atitudini şi în reacţii atunci când văd preotul. Ne-am aştepta ca boala să îi schimbe, să lucreze ca un pedagog în viaţa lor, din nefericire, tarele educaţiei se văd. Sunt situaţii destul de rare când omul este zguduit în conştiinţa lui“, ne-a mărturisit părintele Ungureanu.

În situaţiile limită, fiecare se gândeşte la ce va fi „dincolo“, dar percepţiile sunt diferite. „Am avut cazuri de bolnavi care, în urma unei morţi clinice, au povestit cum şi-au văzut trupul ca din tavan şi medicii care îl resuscitau, apoi au ajuns într-un loc frumos, cu multă verdeaţă, unde domnea o atmosferă de pace şi de bucurie şi unde şi-au întâlnit rudele decedate, care le-au spus că nu e timpul ca să rămână acolo. În general, însă, acestea sunt puse pe seama halucinaţiilor bolii“, a continuat părintele Ungureanu.

„Eu cred că Dumnezeu mă poate ajuta“

În fiecare zi, Dumnezeu ne trimite mesaje şi binecuvântări, dar ele ne sensibilizează în măsura în care suntem pregătiţi să le vedem şi să le înţelegem. Au fost situaţii când unui bolnav nu i se dădeau prea multe şanse şi după ce s-a spovedit, şi-a plâns păcatele, şi a primit Sfânta Împărtăşanie, preotul, împreună cu personalul medical au constatat, cu uimire şi bucurie, o evoluţie spectaculoasă în bine. Aşa a fost cazul lui Alexandru, un tânăr cam de vârsta majoratului, dintr-o localitate de prin preajma Iaşului, care, în urma unui accident suferit într-o maşină de ocazie, a fost adus la spitalul de urgenţe, întrucât prezenta politraumatisme, iar piciorul drept îi fusese propus pentru amputare. Traversând momente crâncene de deznădejde, avertizat că dacă nu semnează pentru amputarea piciorului îşi poate periclita întreaga stare generală de sănătate, tânărul a început să-L cheme cu insistenţă pe Medicul Ceresc şi, printre suspine de durere, îi spunea părintelui Ungureanu „Părinte, eu ştiu că Dumnezeu mă va ajuta! Cred că El mă aude, cred că va primi lacrimile mele, care îi imploră iertarea. Ştiu că Dumnezeu mă pedepseşte pentru păcatele mele, dar mai ştiu că e Atotputernic şi Multmilostiv şi cred nu are cum să nu se grăbească să-mi salveze piciorul“. „Sunt aproximativ patru luni - şi-a continuat părintele istorisirea - de când tânărul a plecat pe picioarele lui, de la ortopedie, chiar dacă, iniţial, medicii nu-i dăduseră şanse decât dacă accepta amputarea. Chiar se pusese problema chemării părinţilor, care să semneze în locul lui, întrucât el era considerat iresponsabil. A fost o pildă de credinţă vie, lucrătoare pentru bolnavii din spital şi, în special pentru cei din salon, care au asistat la această dramă a lui, la lacrimile lui, la efortul lui de a se împăca cu Dumnezeu.“

O nouă rugăciune când girofarul salvării anunţă un nou caz

Într-un spital de urgenţe, are întâietate actul medical. Abia după ce se stabilizează pacientul, intervine preotul, pentru că primele momente sunt de traumă, de şoc, ca în cazul unui accident rutier. Însă, preotul, care a luat la cunoştinţă de noua situaţie de criză, se retrage în capelă şi se roagă pentru el.

Cu tact, răbdare, discreţie şi multă delicateţe, părintele merge din salon în salon, să mângâie, să îmbărbăteze pe cei de acolo, să plângă împreună cu ei, să explice, acolo unde e ascultat, că sănătatea deplină şi durabilă o oferă adevărata vindecare, trupească şi sufletească. „După ce îi salutăm cu binecuvântare duhovnicească, ne prezentăm şi nu uităm să le precizăm că serviciile oferite de Biserică sunt complet gratuite. Le citim apoi câte un acatist, facem un Sfânt Maslu sau o Aghiazmă. Apoi, bolnavii sunt stropiţi cu apă sfinţită şi miruiţi, după care, sunt întrebaţi dacă vor să se spovedească sau să stea de vorbă cu noi. La sfârşit, le lăsăm câte o iconiţă, un număr de telefon şi transmitem când vom veni data viitoare.“

Celor care gem într-un plâns convulsiv, fără nici o speranţă că vor reuşi să supravieţuiască intervenţiei chirurgicale, părintele le zugrăveşte, în cuvinte blânde, imaginea lui Hristos, Doctorul Atotputernic, care conduce cu mâna Lui mâna doctorului care operează. „Dar sunt şi cazuri în care renunţăm la convorbiri şi retrăgându-ne, începem să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ei. Şi Duhul Sfânt se coboară şi îi linişteşte, redându-le încrederea.“

De la părintele Ungureanu am aflat că este foarte important ca intervenţia preotului să fie solicitată, pentru că au fost cazuri când medicii l-au chemat la câte un bolnav pe patul de moarte, care nu mai putea comunica, dar care s-a dovedit a fi de altă religie.

Mai bine de 100 de ani de istorie

Coborând un pic, dar rămânând în Copou, ajung în faţa Spitalului Clinic Militar de Urgenţă „Dr. Iacob Czihac“.

Câteva lumini pâlpâind m-au făcut să mă îndrept de la început spre biserică. Am rămas uimită de numărul impresionant de credincioşi care se adunaseră la slujbă. Cei mai mulţi erau în ţinută de spital. Era într-o zi de miercuri, după-amiază, când la capela din incinta spitalului, închinată Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, se săvârşea Taina Sfântului Maslu. Zeci de şoapte fierbinţi se uneau cu vocile celor doi slujitori ai altarului. Biserica toată era inundată de luminiţele speranţelor vii care ieşeau din ochii lor, strălucind alături de cele din sfeşnice.

Capela în care am poposit există încă din anul 1870, când a luat fiinţă şi primul spital militar din România. Perioada comunistă a transformat-o însă, mai întâi, în laborator de experimente medicale, apoi în spălătorie şi, în cele din urmă, în morgă. Ziua ei de naştere, în adevăratul sens al cuvântului, este considerată data de 29 septembrie 2001, când, în urma finalizării lucrărilor, biserica a fost sfinţită de IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, aflăm de la părintele Emilian Sava, preotul misionar al spitalului.

„Ajută-mă, Doamne, să ies din spital!“

L-am întrebat pe părintele Sava dacă bolnavii sunt deschişi sau, dimpotrivă, reticenţi faţă de ajutorul lui Dumnezeu. „În general, atunci când apare boala, omul începe să-şi pună întrebări, să caute răspunsuri. Sunt şi cazuri când boala te depărtează de Dumnezeu, dar de cele mai multe ori, ea te apropie de Hristos. Patul de boală este patul de rugăciune, de pocăinţă, patul căutărilor duhovniceşti, când îţi pui întrebări serioase asupra vieţii şi a morţii. De abia când ajungi pe patul de suferinţă îţi dai seama că ţi-ai irosit viaţa“, a răspuns părintele.

Sunt creştini care, atunci când se internează, primul lucru pe care-l fac este acela de a intra în biserică, pentru o scurtă rugăciune: „Doamne, ajută-mă să ies din spital“. Dacă la început au venit la biserică cu o doză de îndoială şi doar pentru „că aşa e bine“, la ieşirea din spital mărturisesc din tot sufletul că Dumnezeu i-a ajutat.

Părintele are confirmarea confraţilor din diferite parohii, care i-au povestit cum persoane care au fost internate la spitalul militar şi care înainte nici nu călcau pe la biserică sunt acum cele dintâi la fiecare slujbă, ele mărturisind în mijlocul comunităţii că au simţit ajutorul venit de la Dumnezeu prin crucea pe care preotul din spital a făcut-o asupra lor.

„Am avut şi cazuri de bolnavi, care, după ce au participat la mai multe slujbe de Sfântul Maslu, s-au spovedit şi împărtăşit regulat, s-au simţit sănătoşi, cadrele medicale constatând cu surprindere că nu mai este necesară intervenţia pe care o pregăteau“, ne povesteşte părintele Sava.

Preotul - vestitorul morţii?

Din nefericire, s-a generalizat imaginea, greşit înţeleasă, a preotului purtător de veşti cernite, sumbre, a ultimei priviri, care trebuie îndreptată spre Dumnezeu. De aceea, rudele celui suferind se feresc să cheme preotul pentru a nu-l dezechilibra moral pe bolnav. Cei prinşi de astfel de prejudecăţi au ajuns ca din cauza aceasta să resimtă prezenţa preotului la capul bolnavului printr-o stare de disconfort. „Or, preotul aduce vestea cea bună a Învierii şi a salvării din păcat şi din osândă, preotul este un taumaturg prin darul rugăciunii şi prin puterea Sfântului Duh, nici măcar haina neagră pe care o poartă nu are nici o legătură cu moartea. Oamenii ar trebui să înţeleagă corect rolul preotului şi să vadă în el pe reprezentantul, pe trimisul lui Dumnezeu, nu ar trebui să se simtă fără speranţă în prezenţa lui, ci dimpotrivă“, a explicat părintele Sava. Preotul trebuie să fie prezent cât mai mult timp în spital, printre bolnavi, ca prezenţa lui să nu mai fie văzută drept un eveniment deosebit şi prevestitor al sfârşitului vieţii pământeşti.

Părintele şi-a continuat povestea cu istorisirea unui caz, al unui bolnav, care, simţind că este aproape de marea trecere, fiind necununat, şi-a chemat partenera de viaţă şi, aşa.., în ţinută de spital, a venit în faţa Sfântului Altar, cerând să se căsătorească. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cei doi s-au întors acasă împreună, acum căsătoriţi.

„Consilieri“ şi botezuri la Maternitatea „Cuza“

Un alt loc în care activitatea preotului este marcată de momente speciale este Spitalul Clinic de Obstetrică şi Ginecologie „Cuza Vodă“ Iaşi. O capelă la Maternitatea „Cuza“ a funcţionat şi în anii â90, la subsolul spitalului, dar despre actuala capelă, închinată Sfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, a început să se vorbească în anul 1998. În 2005, capela era doar ridicată, iar în prezent este gata pentru sfinţire.

În urma discuţiei pe care am avut-o cu părintele Dănuţ Damaschin, preotul misionar de caritate de la maternitate, am înţeles că misiunea bisericii în acest spital se desfăşoară pe două fronturi: pe de o parte sunt pregătite mamele, pentru naştere, iar pe de cealaltă parte, pruncii. „Au fost cazuri de botezuri în situaţii de urgenţă, în urma cărora, copii, cărora li se dăduseră şanse nule de supravieţuire, au plecat acasă, sănătoşi, în braţele mamelor lor“, ne-a spus părintele Damaschin.

Pentru a nu se ajunge la o „conştiinţă sângerândă“

Cum era de aşteptat într-o maternitate din România, cea mai mare problemă cu care se confruntă preotul de aici este cea a avorturilor. În prezent, conform statisticilor, s-au înmulţit avorturile terapeutice, în detrimentul celor făcute la cerere. Părintele Damaschin ne-a istorisit despre situaţii în care a intervenit pentru a împiedica astfel de avorturi. Într-unul dintre cazuri, familia a fost avertizată că nu trebuie să păstreze copilul, acesta urmând să se nască cu malformaţii. La insistenţele preotului, copilul a fost păstrat, a murit la 2 ore după naştere, din cauza unor probleme renale, „dar, în felul acesta, au fost salvate trei suflete: cel al copilului care a plecat la Dumnezeu şi ale celor doi soţi care au înţeles că, pentru jertfa lor, Dumnezeu nu-i va lăsa nemângâiaţi. De ce să se ajungă la conştiinţe sângerânde, mereu chinuite de gânduri ca: «dacă nu era cum au spus medicii?», «cum am putut să-mi ucid copilul?» Le-am spus întotdeauna mamelor avertizate că nasc copii malformaţi, că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce.“

Unei alte mame din Piatra Neamţ, cu RH negativ, i-a fost indicat, la fel, avortul terapeutic. Mama însă, o bună creştină, a păstrat copilul, care a venit pe lume complet sănătos şi a plecat foarte repede acasă ca să-şi cunoască ceilalţi trei frăţiori.

„Uneori, însă, luăm la cunoştinţă, după ce mamele au luat această decizie, şi atunci e prea târziu. Nu ne mai rămâne decât să vorbim în termeni de post-avort, de consecinţele pe care le ridică acesta, în special cele sufleteşti“, a continuat părintele.

Părintele Damaschin crede că înfiinţarea unui cabinet psihologic, de consiliere, unde Biserica să aibă o prezenţă reglementată din punct de vedere legal, ar ajuta foarte mult.

„Când te lupţi cu răul, barierele confesionale dispar“

Referitor la programul liturgic al capelei de la Maternitate, în afară de zilele de sărbătoare, când se săvârşeşte Sfânta Liturghie, se mai oficiază Sfântul Maslu de două ori pe săptămână, pentru persoanele bolnave, întrucât în spital sunt multe cazuri de boli canceroase la femei. Din două în două zile sunt consiliate mamele care trebuie să nască şi li se citesc rugăciuni.

Luni seara, de la orele 17, se oficiază o slujbă specială, „pentru binecuvântarea copilaşului nenăscut“, în cadrul căreia se citeşte Acatistul Bunei Vestiri. La această slujbă sunt nelipsiţi, de doi ani de zile, şi câţiva credincioşi catolici. Aceştia au mai participat şi la unele activităţi desfăşurate de biserica Maternităţii, ca de exemplu, marşul împotriva avortului, organizat pe 1 iunie. „Când te lupţi cu răul, barierele confesionale dispar, suferinţa ne uneşte“, a încheiat părintele Damaschin.

▲ „Bolnavii au foarte mare nevoie de Dumnezeu“

La Spitalul Militar am întâlnit internaţi pe ambii soţi ai familiei Loghin din Botoşani. Împreună erau la capela spitalului, în momentul în care şi noi ne-am oprit acolo. „Sunt internat de trei zile“, ne spune dl Loghin. „Am venit pentru că îmi ieşise ceva la gât, un ganglion. Nu-l mai am acum, mi-a dispărut. M-a ferit Dumnezeu de astfel de complicaţii. Am rămas în spital pentru că am probleme cu inima. Ei.., asta e boală veche, trebuie să le răbdăm că pentru păcatele noastre ne-au fost trimise.“ De la doamna Loghin aflăm că „am venit ca să fac operaţie de hernie de disc. Sper ca Maica Domnului să mă ajute să-mi reuşească operaţia.“

Şerban Silvia, din Iaşi, ne mărturiseşte şi ea: „Sunt bolnavă. Am probleme cu inima şi mă supără şi reumatismul. S-au gândit foarte bine să facă o capelă aici; bolnavii au foarte mare nevoie de Dumnezeu şi nu pot să părăsească incinta, de aceea e foarte folositoare capela. Am venit să ne rugăm la Maica Domnului. Eu cred că ea o să ne facă sănătoşi“.

▲ „Dacă ar exista un cabinet de consiliere, mamele ar putea fi mai uşor şi mai eficient sfătuite“

Dintre cadrele medicale apropiate de biserica din Maternitate am vorbit cu d-na Lucia Dinică, farmacist primar la Maternitatea „Cuza“: „Prezenţa Bisericii în incinta spitalului este deosebit de importantă, atât pentru paciente, cât şi pentru personalul medical, mai ales aici, la maternitate. Asistăm la o lipsă de responsabilitate, la o imaturitate, care ne periclitează viitorul. Prea puţini conştientizează cât de mare păcat este să ucizi un om, căruia să nu-i laşi nici măcar şansa de a se naşte. Şi ne mai întrebăm de unde atâtea necazuri, atâta secetă, atâtea lipsuri, atâtea crime. Din cauză că săvârşim păcate abominabile, pentru că răul pe care-l facem se repercutează asupra noastră. Mă gândesc în fiecare zi la ce am putea face, la un fel de a ne implica, încât să diminuăm avortul, această plagă a zilelor noastre. Dacă într-adevăr ar exista un cabinet de consiliere, mamele ar putea fi mai uşor şi mai eficient sfătuite. Eu însămi m-aş integra în programul de consultaţii. La nivelul tinerilor, trebuie lucrat mult.“