Slujba călugăriei este împărţită în două părţi, dar care nu se pot separa una de alta pentru că a doua parte vine în completarea celei dintâi, iar partea întâi este pregătitoare pentru ceea ce urmează în a doua parte. Rugăciunile şi citirile din prima parte au rolul de a-l întări în credinţă şi speranţă pe candidatul la călugărie şi mai ales de a-l ajuta să ia o hotărâre fermă, pentru că "cel ce pune mâna pe coarnele plugului şi se întoarce înapoi nu este vrednic de Împărăţia cerurilor..."
După ce candidatul la călugărie a fost pregătit în prealabil de către stareţ şi naşul de călugărie, arătându-i importanţa şi scopul vieţii monahale, preotul slujitor al Tainei îl provoacă încă o dată pe candidat pentru ca acesta să-şi dovedească hotărârea, statornicia în hotărâre şi mai ales faptul că nimic din ce este material sau lumesc nu-l aduce la această formă de vieţuire, numită "sfântă însoţire" pe calea nevoinţelor spre mântuire.
Dumnezeu, credincios omului
În finalul primei părţi a slujbei de călugărie există trei rugăciuni. În prima rugăciune (în ordinea aşezării lor în slujbă) preotul slujitor cere de la Dumnezeu o binecuvântare permanentă pentru viitorul monah, astfel: "... Înduratul şi mult-Milostivul Dumnezeu... ştiind de dorinţa ta şi către acest gând al tău adăugând şi puterea Sa, spre împlinirea poruncilor Lui, să te primească, să te îmbrăţişeze, să te apere şi să se facă pentru tine zid tare împotriva vrăjmaşului, piatră de răbdare, pricină de mângâiere, dătător de putere, dăruitor de suflet bun, împreună nevoitor în bărbăţie, împreună culcându-Se şi împreună sculându-Se cu tine, îndulcind şi veselind inima ta cu mângâierea Sfântului Duh; învrednicindu-te pe tine şi de partea sfinţilor şi a cuvioşilor părinţilor noştri (N)..." Între aceşti sfinţi cuvioşi menţionaţi în rugăciune va fi pomenit şi sfântul al cărui nume îl va purta viitorul monah, sfânt care-i va fi călăuzitor pe calea mântuirii şi ocrotitor în necazurile şi ispitele ce le va întâmpina în viaţa de monah.
Însă, mai înainte de aceasta, în rugăciune se arată că Mântuitorul Hristos, pe Care îl urmează monahul, este atât de apropiat şi de atent cu el, încât zice: "mai degrabă va uita mama pe fiii săi decât te voi uita Eu pe tine". Aşadar, având în vedere faptul că monahul, ca om, va avea şi unele greşeli în viaţă sau chiar păcate care-l vor despărţi cumva de Dumnezeu, totuşi Dumnezeu va rămâne credincios făgăduinţelor Sale, aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel: "Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi întru El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi; dacă nu-I suntem credincioşi, El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuşi".
În rugăciunea a doua cerem ca noul monah, cel care a părăsit cele lumeşti, rudenii şi prieteni, şi care cade cu neabatere la Dumnezeu, să fie povăţuit în adevărul dumnezeiesc, ocrotit cu puterea Sfântului Duh şi întărit cu răbdare multă, ca lucrarea cea potrivnică să nu aibă spor asupra lui: "Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai legiuit a fi vrednici de Tine pe cei care au părăsit toate cele lumeşti, rudenii şi prieteni, şi au urmat Ţie, primeşte pe robul Tău (N), care s-a lepădat de toate acestea, după sfintele Tale porunci, şi-l povăţuieşte în adevărul Tău pe dânsul, care cade la Tine cu neabatere. Îngrădeşte-l pe el cu puterea Sfântului Tău Duh, ca să nu poată lucra împotriva lui toată meşteşugirea cea potrivnică, dăruindu-i răbdare, ca bine să-Ţi placă Ţie totdeauna..."
În rugăciunea a treia, Dumnezeu este numit "...nădejdea şi scăparea tuturor celor ce nădăjduiesc spre" Dânsul şi El este "Cel ce ne-a arătat nouă multe feluri de căi de mântuire, prin întruparea" Cuvântului.
Una din căile de mântuire este vieţuirea monahală, numită "sfântă însoţire" pentru că monahul în viaţă este însoţit de Hristos. Domnul Hristos îl primeşte, îl îmbrăţişează şi îl apără, îl însoţeşte în nevoinţe şi chiar în somn, pentru că locuieşte în inima lui. În acest sens, monahul are ca modele de vieţuire pe cuvioşii de altădată, între care şi pe cel al cărui nume îl are de la călugărie. De asemenea, are modele şi pe mucenici, care în lupta cu răul s-au împotrivit până la jertfa supremă. Cu toate acestea, dacă mucenicii şi-au dat viaţa pentru Hristos, de multe ori fiind siliţi, monahul face aceasta de bună voie şi deliberat, ceea ce înseamnă mucenicie de bunăvoie, iar scopul este mântuirea sufletului şi vieţuirea cu Hristos în veci.
Lepădarea de necuvântătoarele cugete şi fapte
În continuare, rugăciunea face o pregătire candidatului la călugărie pentru actul principal al slujbei, tunderea părului. El a lăsat poftele lumeşti şi s-a adus pe sineşi jertfă vie şi bineprimită Stăpânului. În aceste condiţii, preotul se roagă pentru viitorul monah: Doamne, "...ridică de la el toată pofta trupească şi gândurile cele nesocotite, ca prin lepădarea părului celui nesimţitor să lepede şi necuvântătoarele cugete şi fapte; să se învrednicească a lua asupra sa jugul Tău cel bun şi sarcina Ta cea uşoară şi să-şi ia crucea şi să urmeze Ţie, Stăpânului". Se menţionează, aşadar, faptul că monahul trebuie să se lepede de "necuvântătoarele cugete şi fapte", pentru că lupta monahului este în mod special cu gândurile rele care, dacă nu sunt respinse, îl fac neroditor chiar dacă nu face fapte nepermise. Lucrarea lui trebuie să fie rugăciunea permanentă, pentru că monahul este omul dedicat rugăciunii, convorbirii cu Dumnezeu.
Totuşi, dintre cei care s-au angajat cu toată fiinţa să parcurgă de bunăvoie toate etapele drumului crucii personale, aşa cum cere Mântuitorul Hristos în Evanghelie, în decursul istoriei monahismului au fost mulţi care au abandonat această luptă cu sine. Aceştia au renunţat la ceea ce au jurat şi au făgăduit în faţa lui Dumnezeu. Dar cei care şi-au dat seama de importanţa angajamentului şi a jurământului, şi mai ales au căutat eliberarea de orice povară a păcatului şi în acelaşi timp eliberarea faţă de grijile lumeşti, de orice fel ar fi, au primit momentul tunderii monahale şi al jurământului făcut în faţa lui Dumnezeu, a îngerilor, a sfinţilor şi a oamenilor, ca pe o misiune de îndeplinit. Aceştia şi-au asumat trăirea monahală ca pe un scop al vieţii pentru curăţirea de patimi şi dobândirea Sfântului Duh. Monahul nu fuge de lume cât timp există în trupul pământesc, ci se sustrage lumescului din lume care intră în suflet prin cele cinci simţuri şi mai ales prin văz. Lumea a fost făcută bună de Dumnezeu, dar a folosi cele din lume mai mult decât ne este necesar devine lăcomie. Pentru nepostire (sau lăcomie) omul a fost scos afară din Rai. Pentru faptul că n-am postit atunci, trebuie să postim acum, spune Sfântul Vasile cel Mare. Aşadar, la rugăciunea permanentă se adaugă şi postul cu ambele lui aspecte, sufletesc şi trupesc. Monahul trebuie să ştie că prin evitarea lumescului îşi va dobândi (salva) sufletul, după cum arată în Evanghelie, adică va fi răsplătit cu bucuria veşnică.
Vezi cui te făgăduieşti
Preotul slujitor rosteşte îndemnul către candidatul la călugărie, ca un ultim apel, pentru a-i arăta că de bunăvoie primeşte povara călugăriei (numită "jugul cel uşor"): "Iată, fiule, Mântuitorul Hristos în chip nevăzut stă aici de faţă. Vezi că nimeni nu te sileşte pe tine a veni la acest chip (monahal sau îngeresc). Vezi că tu de bunăvoie voieşti logodirea îngerescului chip."
Răspunsul candidatului este clar şi ferm: "Aşa, cinstite părinte, de bunăvoie." Aşa este slujba, rânduiala, ca viitorul monah să răspundă la întrebările ieromonahului slujitor, iar prezenţa lui Hristos, Care îl primeşte şi, din acest moment, îl însoţeşte într-un alt chip în viaţă, se simte de cei din jur şi o simte, o trăieşte şi el în sufletul său. Acum i se cere candidatului: "Ia foarfecele şi mi le dă". De pe Sfânta Evanghelie, străjuită de Sfânta Cruce, viitorul monah ia foarfecele şi îl pune în mâna dreaptă a preotului, sărutându-i mâna şi foarfecele în acelaşi timp. În acest caz, ca şi la hirotesia în citeţ, ca act premergător hirotoniei în diacon, foarfecele devine un obiect purtător de sfinţenie. La călugărie, gestul se repetă de trei ori, în numele Sfintei Treimi, în faţa acestei asistenţe divino-umane, căci oamenii şi îngerii care sunt de faţă, cum se arată în rugăciunile de la începutul slujbei, se amestecă. Omul-bărbat care primeşte tunderea părului depune vot întărit cu jurământ şi, de aici înainte, doreşte să vieţuiască îngereşte. Sfânta Evanghelie pe care este aşezat foarfecele este Cuvântul cel veşnic, întrupat într-o altă formă, din Care ne împărtăşim când Îl auzim, când Îl citim. De pe Sfânta Evanghelie şi în prezenţa chipului Său din icoana împărătească, candidatul la călugărie ia foarfecele şi îl înmânează preotului - instrumentul slujirii lui Hristos. O semnificaţie deosebită: Domnul Cel nevăzut, dar văzut în icoană şi în Evanghelie se face auzit prin glasul preotului, a cărui mână o foloseşte pentru a-l primi şi a-l tunde în semnul Crucii, pe care o îmbrăţişează ca pe o mireasă, căci monahul este un stavrofor. Cuvintele ce se rostesc sunt grăitoare: "Iată, din mâna Mântuitorului Hristos iei acest foarfece. Vezi, dar, Cui te făgăduieşti, de Cine te apropii şi de cine te lepezi."
