Din 2004, în festivaluri, la diverse evenimente şi în concerte private se aude o altfel de muzică. Nemaiîntâlnită. Unică. Veche. Care vine din trecutul îndepărtat, de până la anul 1900, inspirată din scrierile lui Anton Pann, din Codexurile Moldavae, Valahae, Caioni, Anonimus, dar şi din culegerile Euterpe, Pandora, Armonia. Aceasta este, pe scurt, formaţia vocal-instrumentală de muzică veche „Anton Pann“. O mână de muzicieni tineri, profesionişti, conduşi de dirijorul şi orchestratorul Constantin Răileanu, cel care propune publicului său „o muzică de care oamenii să se poată bucura oriunde şi care să-i facă să simtă că trăiesc. O muzică prin care încercăm să-i amintim românului ceea ce este, să-i arătăm tradiţia sa. Să-i spunem: ai o istorie, ai un neam, ai un pământ pe care să-l aperi şi de care să te legi“.
Din spatele vitrinelor unei librării, puternic luminată, care mă atrage întotdeauna ca un far în bezna de pe strada Ion Câmpineanu, disting mai multe siluete, cu spatele la rafturile pline de cărţi. „Atipică atmosferă“, îmi zic, şi intru. O muzică cu un melos aparte, unic, surprinzătoare cu fiecare notă, este motivul pentru care oamenii ascultă vrăjiţi, grupaţi în cerc, cu ochii atenţi la degetele unor tineri care îşi fac instrumentele să vibreze ca în vremurile de Ev Mediu balcanic.
„De ce la mine acasă, în România, nu se cântă ceva românesc?“
„E repetiţie cu public. Ei sunt membrii formaţiei «Anton Pann»“, îşi lămureşte prietena o tânără cu părul blond, vopsit în zeci de şuviţe multicolore, asemenea curcubeului. Înainte de a-şi aminti motivul pentru care a venit, fiecare client intră în librărie, cucerit de notele meşteşugite cu talent, care iau urma cititorilor printre rafturile cu cărţi, până la ieşire. Într-un astfel de cadru şi într-o astfel de atmosferă, creată în mare parte prin aportul său, l-am cunoscut pe Constantin Răileanu, dirijorul şi orchestratorul formaţiei vocal-instrumentale de muzică veche „Anton Pann“. Un om numai suflet, implicat şi devotat muncii sale, contopit cu muzica pe care o îndrăgeşte atât de mult, mai ales îi sunt alături colegii şi prietenii săi din formaţie. Absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi doctorand în ultimul an la Universitatea Naţională de Muzică, tânărul Răileanu conduce grupul „Anton Pann“ din 2004. Ideea i-a venit prin 2003, „după o experienţă trăită la una din ediţiile Festivalului de la Sighişoara, unde nu s-a cântat deloc muzică românească. Nu am avut niciodată repulsie pentru muzica Occidentului, dar consider că izvoarele muzicii sunt în Orient, unde se găseşte o muzică mult mai complexă, mai vie. De aceea, în cadrul acelui festival mi-aş fi dorit să aud o muzică mai altfel, o muzică în care să mă regăsesc. Eu nu sunt nici francez, nici italian sau spaniol, drept care, mi-am pus atunci întrebarea: «De ce la mine acasă, în România, nu se cântă ceva românesc?»“.
„Îmi doresc să fac muzica asta să sune ca şi cum aş trăi din ea“
A fost primul gând, urmat de un prim pas - găsirea şi cercetarea cu atenţie a vechilor scrieri muzicale româneşti. Mai apoi, Constantin Răileanu, pe atunci student în al III-lea an la Conservator, şi-a propus să facă ca partiturile pe care le găsise să sune. Să bucure oamenii. Să-l împlinească. Un drum nestrăbătut i se deschidea în faţă. Fără să ştie dacă va izbuti şi încotro va ajunge, hotărât, perseverent şi determinat, tânărul, care este şi dirijor la corul Mănăstirii Antim, a făcut ca visul său să devină realitate. În 2004, a adunat în jurul lui un grup de colegi de la Conservator, dispuşi să facă şi altceva decât muzică clasică sau muzică uşoară. Aşa a început totul. Nu a fost uşor. Unii s-au poticnit, au renunţat şi au fost înlocuiţi, iar alţii i-au rămas alături până în ziua de azi. Cu fiecare zi care trece, dirijorul crede tot mai mult în munca sa, „pe care îmi doresc să o realizez la un nivel profesionist, să o fac să sune ca şi cum aş trăi din ea, chiar dacă, în prezent, în România, este greu să trăieşti din acest fel de muzică. Încercăm să oferim ceva care să fie viabil şi consistent, mai ales că noi nu ne raportăm niciodată la trupele din ţară, ci privim întotdeauna la cei din afară. Acolo sunt oameni care au o anumită vârstă şi maturitate profesională în acest gen muzical, iar noi încercăm, pe cât posibil, să ne aliniem.“
„La primele concerte, publicul a stat ca la biserică“
Interesant la acest grup este faptul că, deşi numărul membrilor diferă uneori de la o reprezentaţie la alta, fiecare apariţie le asigură din ce în ce mai multe aprecieri din partea publicului. Chiar dacă muzica interpretată este veche – cu un repertoriu de până la 1900 –, inspiraţia şi talentul acestor muzicieni, care o fac să sune atât de bine, sunt de fiecare dată revitaliza(n)te.
Cu excepţia celor opt oameni - din care patru sunt membri fondatori –, care se remarcă drept prezenţe constante ale grupului, restul (aproximativ 10-15 persoane) se alătură cu prilejul unor diverse evenimente. Aceştia din urmă sunt colaboratori sau tineri interesaţi să lucreze alături de aceşti profesionişti, tocmai din dorinţa de a învăţa cât mai mult. Spre exemplu, juniorul grupului este elev în ultimul an la liceu şi a început colaborarea cu „Anton Pann“ încă din clasa a IX-a. Cei mai mulţi tineri sunt studenţi la Conservator, pentru că abordarea acestui gen de muzică impune o pregătire muzicală aprofundată (cunoştinţe din muzica bizantină şi din muzica occidentală). Roadele muncii şi talentul acestora sunt de fiecare dată motive de aplauze prelungi, în spectacole, chiar dacă „la primele concerte, publicul a stat ca la biserică. Liniştiţi, cu ochi mari, priveau şi ascultau. La un moment dat nu ştiam ce să facem, pentru că, în primele secunde, nimeni nu aplauda - toată lumea stătea şi aştepta. Ne aşteptam unii pe alţii. Se pare că şi noi păstrăm un aer de biserică în cântare, pentru că interpreţii vin de la strană. Este adevărat, încă mai păstrăm etosul stranei în muzica noastră. Însă, cu timpul, publicul s-a obişnuit cu noi. La un concert din 2007, de la Sala Radio, oamenii dansau pe hol, după cum aveam să aflu după terminarea spectacolului“, spune dirijorul Constantin Răileanu. Nu sfârşeşte firul epic fără să amintească de prima apariţie scenică, care se întâmpla prin 2004, la cea de-a doua ediţie a Festivalului de Artă Medievală din Bucureşti: „A fost un şoc. Ceea ce propuneam noi era diferit. Eu sunt de felul meu un om direct: dacă am ceva de spus, o fac fără prea mari ezitări, ceea ce pe unii deranjează. Am propus şi muzica la fel, în- tr-un stil abrupt, dar prefer şocurile cu efect imediat. Din fericire, primul concert a fost o încurajare, pentru că pu-blicul a reacţionat foarte bine.“
„Noi nu facem o muzică de muzeu“
Acelaşi Constantin Răileanu defineşte stilul ca fiind muzica veche, de până la 1900, „dar care este vie prin optica noastră. Asta este, de fapt, ceea ce defineşte formaţia Anton Pann. Noi nu facem o muzică de muzeu, un exponat pe care lumea să vină şi să-l admire, după care să plece. Noi facem o muzică pe care o propunem ca alternativă la muzica de astăzi. Ceea ce facem noi, poţi asculta foarte bine în maşină, la o petrecere, într-o librărie sau într-un restaurant. Este o muzică pe care să nu o poţi încadra la ceva anume. Noi încercăm să promovăm un gen de muzică de care oamenii să se poată bucura oriunde şi care să-i facă să simtă că trăiesc“.
Potrivit dirijorului, repertoriul este axat pe două direcţii: muzica cultă şi muzica semicultă. Poate că mulţi se vor întreba care este motivul pentru care un om al veacului al XXI-lea se încăpăţânează să reînvie o muzică ascultată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, necomercială, deci atât de puţin profitabilă. „Ceea ce mă determină să fac această muzică este imitarea generalizată, mai ales a formelor venite din Occident. Se oferă astăzi multe lucruri care nu-şi au fundamentarea în realitate. Sunt lucruri supeficiale, create în mod artificial. În contrast cu acestea, trebuie oferit şi altceva, care să ne ancoreze în realitate, dar şi în tradiţie. Mai nou se vehiculează ideea distrugerii tradiţiei, cu argumentul că nu ne foloseşte la nimic, că suntem un popor de nimic. Suntem un popor mic, dar nu de nimic. Avem o istorie: bună, rea, este a noastră - trebuie să ne-o asumăm. Ceea ce oferim noi prin muzică este tocmai această conştientizare. Încercăm să-i amintim românului ceea ce este, să-i arătăm tradiţia sa. Să-i spunem: ai o istorie, ai un neam, ai un pământ pe care să-l aperi şi de care să te legi“, încheie Constantin Răileanu.
„Zaharicale“, „Kalofonika“, „Colinde“
În repertoriul formaţiei vocal-instrumentale de muzică veche „Anton Pann“ se regăsesc piese muzicale din culegerea lui Anton Pann, din culegerea lui Gheorghe Ucenescu, dar şi din Codexuri: Moldavae, Valahae, Caioni, Anonimus. Dintre acelea menţionate la final au prelucrat doar câteva melodii, însă, pe viitor, intenţionează să ofere spre audiţie toate aceste culegeri de muzică.
De asemenea, urmaşii lui Anton Pann au început lucrul la piesele din culegerea Euterpe şi şi-au propus ca în scurt timp să valorifice şi sursele nepreţuite de inspiraţie, precum Armonia, Pandora (cuprinde melodii arabe, persane, europene, greceşti, turceşti), care au circulat la noi şi în tot Răsăritul.
Pentru că apariţiile în concerte ale formaţiei nu se încadrează în intervale regulate – cauza fiind lipsa banilor -, iubitorii acestui gen muzical unic în peisajul românesc se pot delecta, în voie, cu piesele celor trei albume lansate deja de „Anton Pann“: „Zaharicale“, „Kalofonika“ şi „Colinde“.
„Finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb“
Anton Pann, pe numele său adevărat Antonie Pantoleon-Petroveanu, se naşte într-un târguşor bulgăresc, în familia unor oameni simpli. Rămas de mic copil fără tată, Anton este nevoit să părăsească locurile natale, împreună cu mama sa, Tomaida, şi alţi doi fraţi ai săi. În timpul Războiului ruso-turc (1806-1812),mama şi cei trei copii ajung în nordul Dunării. Se stabilesc mai apoi la Chişinău, după care Tomaida şi Anton îşi găsesc adăpost în Bucureşti, în 1812. Din păcate, cei doi fii mai mari ai văduvei îşi pierd viaţa în asediul Brăilei. În condiţiile date, cei doi, mamă şi fiu, trebuie să-şi poarte singuri de grijă. După ce a fost corist la catedrala ortodoxă din Chişinău, Pann intră cântăreţ la Biserica Sfinţilor şi paracliser la Biserica Olari. Învaţă doi ani la Şcoala de psaltichie, în care va lucra şi ca tipograf. Între anii 1826 şi 1828, predă la catedra de muzică a unei şcoli din Episcopia de la Râmnicu Vâlcea. De asemenea, în 1828, este cântăreţ bisericesc la Biserica Şchei din Braşov.
Prin muncă şi isteţime, ajunge, în 1820, să facă parte dintr-o comisie care se ocupa cu adaptarea cântărilor liturgice greceşti la noul sistem de psaltichie. Dintre scrierile lui Pann nu pot fi uitate lucrările de muzică ecleziastică, care sunt scoase de autor într-un număr mai mare după anul 1840.
Poet, compozitor de muzică religioasă, profesor de muzică religioasă, folclorist, literat, publicist, compozitor al muzicii Imnului naţional al României, a fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb“, în poemul Epigonii.
