În vara anului 1917, în munții și pe văile Cașinului, ținut băcăuan străvechi, s-a desfășurat cea mai teribilă confruntare între armatele române și cele germane, ținta fiind apărarea și menținerea liniei frontului. Au pierit, în aceste lupte, mii de soldați români. Localnicii spun că dealurile din jur sunt încă pline de oseminte și de efecte militare. Eroii care au putut fi identificați au fost înmormântați în cimitirele militare din Onești sau Mănăstirea Cașin. Cei mai mulți însă își dorm somnul veșniciei în locurile în care au fost secerați de gloanțe. Grație lor, azi putem vorbi despre România întregită.
Am pornit spre Valea Cașinului, loc cuibărit în munții ce despărțeau, la începutul veacului trecut, ținutul Moldovei de cel al Imperiului austro-ungar,având în minte fotografia de epocă a cimitirului împresurat de cruci albe, de mesteacăn, din apropiere de Curița. Agățat pe coastele unui deal scund, cu morminte săpate în grabă, pentru a-i pune la odihnă veșnică pe cei căzuți în lupte, cimitirul a fost vizitat, pe 9 aprilie 1918, de însăși Regina Maria. „E un loc pustiu și melancolic, printre dealuri joase și sterpe, dar e minunat de bine îngrijit și orânduit. Sunt câteva sute de morminte, cu cruci din lemn de mesteacăn, toate de aceeași mărime. Fiece cruce avea câte o coroană din frunziș de brad, atârnată de brațele ei întinse. (...) Rătăcii de colo-colo, multă vreme, printre tăcuta oaste a crucilor, întrebându-mă cine plânge oare sau e chinuit de dor după aceste tinere ființe care n-aveau să se mai întoarcă la vetrele lor niciodată, niciodată”. Așa l-a descris Maria în Memoriile sale, așa a rămas înveșnicit și în imaginile surprinse în timpul vizitei reginei acolo. Locului ăstuia sătenii îi spun și acum așa cum au apucat din bătrâni - La Pârâul Sărat. Crucile de mesteacăn nu mai există. Osemintele celor 3.500 de viteji îngropați aici au fost încărcate în câteva care trase de boi și mutate, în 1926, prin grija „Societății Mormintelor Eroilor”, în osuarul de la Onești.
Pe pajiștea ce învelește versantul râpos, nimic nu pare să mai amintească despre dramele de acum 100 de ani. Dar departe, la orizont, zăresc înălțimile pe care a curs atâta sânge românesc: Cireșoaia, Măgura, Zboina. Jos, la picioarele versantului, două coronițe uscate, asemeni celor din fotografia de odinioară a cimitirului, mă fac să tresar. „Au rămas aici de anul trecut”, îmi spune părintele Ionuț Căciulă, parohul de la Curița. „Atunci, la împlinirea a 100 de ani de la luptele de pe aceste văi, Primăria a reconstituit cimitirul, cu 111 cruci de mesteacăn, toate împodobite cu câte o coroniță de verdeață, exact cum era acum 100 de ani.” A fost un moment plin de emoție. Toți cășinenii s-au adunat, alături de preoții lor, să-i pomenească pe vitejii știuți și neștiuți. Azi dealul, rămas fără povara crucilor albe, și-a reluat înfățișarea, acoperit de verdele ierbii, gingașă și nesfârșită ofrandă a viului.
„Cel mai mare măcel a fost la Sticlărie”
Las în urmă dealul de la Pârâul Sărat, ca să ajung, avându-l drept ghid pe părintele Căciulă, în locurile prin care a trecut frontul. Mașina șerpuiește pe drumul îngust de pe malul Curiței, traversează satul cu același nume și apoi, tot cățărându-se pe zgrunțurii unui drum de câmp, înaintează către Sticlărie. Aici, la poalele munților - graniță cu Imperiul austro-ungar, s-a produs, aveam să aflu, cea mai mare baie de sânge de pe Valea Cașinului. „Este foarte multă istorie în zona asta. Primul război a lăsat răni adânci. Pe toată Valea Cașinului au murit peste 18.000 de oameni - români, nemți și ruși. Ani la rând, după război, pe toate dealurile se găseau oseminte și efecte militare. Cel mai mare măcel a fost la Sticlărie și la Poiana Scutarului. Sunt foarte multe toponime care atestă luptele ce s-au dat: Groapa războiului, Groapa avionului, La neamțu' mort, La Fata moartă”, spune părintele.
Înaintăm încet, în ton cu nazurile drumului. De-o parte și de alta codri zdraveni, poiene cu belșug de iarbă și turme ce desenează linii mișcătoare pe curbele de nivel. Păstori din tată-n fiu, cu turme, cu baci buni, cu câini de nădejde și cu gospodăria așezată, la vremea muncii, vara, „la odaie”, adică pe pământul din afara satului pe care-l cultivă sau pe care-și pasc animalele. Așa, aflu de la părintele, sunt oamenii locului.
Între timp ajungem în zona cazematelor. Până la Sticlărie mai sunt vreo doi kilometri, dar drumul e îndărătnic, nu te lasă să-l străbați. Ne oprim la cazemata cea mare, lângă care, tot anul trecut, la centenarul luptelor, autoritățile au ridicat un monument în cinstea eroilor căzuți pentru țară în Curița și Cașin. Crucea de marmură șade pe-o coamă de deal, iar până acolo se urcă trepte mărginite de balustrade din lemn de mesteacăn. „Pe toată linia asta - îmi face semn părintele - pe unde a trecut frontul, s-au construit cazemate, în perioada interbelică; o linie de apărare, în caz de nevoie. Comuniștii au încercat să le dinamiteze. Dar n-au reușit mare lucru, după cum se vede.” Pe diagonală, de pe un versant pe celălalt, se văd urmele acestor puternice locuri de apărare - cazemate sau guri de pușcă.
„În zonă au fost comasate foarte multe trupe. Românii le-au ținut piept fără ca rezistența aceasta a lor să fie transformată într-o victorie. Dacă nemții străpungeau frontul pe aici, eram pierduți, puteau să cadă în spatele liniilor românești de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Pentru că locul acesta e ca o răscruce - prin munți coboară trei drumuri - unul la Oituzul românesc, unul la Lepșa, în Vrancea, și unul la Oituzul unguresc”, îmi arată direcțiile, peste vârfurile împădurite, părintele Ionuț Căciulă.
Scutaru, cartierul general al Regelui Ferdinand
Facem cale întoarsă spre Mănăstirea Cașin și Scutaru, două sate de peste versant, în căutarea urmelor pe care le-a lăsat războiul. Acum drumul pare mai scurt, poate și pentru că i-am învățat năravurile. Aflu că la Poiana „Înţărcătoarea” se afla Cartierul General al armatei, iar la Scutaru, sat al comunei Mănăstirea Cașin, a fost Cartierul General al Regelui Ferdinand. Ba chiar că undeva, sus, pe munte, există „Fântâna lui Ferdinand”, săpată, se pare, cu ajutorul regelui. De la „Înțărcătoarea” a pornit ofensiva peste creste.
Apoi, la Boiștea a avut regina casă. Acolo locuia când se afla pe Valea Cașinului. În satul Cașin, în Căminul cultural, a fost amenajat un spital de campanie, pe care regina l-a vizitat, împreună cu generalul Berthelot. La Onești și la Coțofănești au fost alte două spitale militare mari.
Opresc la biserica din satul Mănăstirea Cașin. În minte îmi stăruie imaginea locașului descrisă în Povestea vieții mele de Regina Maria, după vizita sa aici, pe 25 aprilie 1917. Și, surprinzător, am o senzație de deja-vù. Piatră veche, duh de liniște, ziduri măcinate de timp și, pe fundal, munții, ca o pecete a statorniciei. „Regina a fost de mai multe ori în zonă, la spitale, pe front și chiar la biserica noastră, dar vizita cu fast și cu pompă a fost după ce s-a terminat războiul, în 10 aprilie 1920, când a participat la slujba de Înviere, alături de Nicolae Iorga. Păstrăm și acum strana reginei”, îmi spune părintele Dan Miloiu, parohul bisericii.
În apropiere de biserică, un cimitir ostășesc, amenajat de Societatea Cultul Eroilor, în 1932, e poate punctul cel mai emoționant de pe acest traseu al memoriei războiului dus pe Valea Cașinului. Cruci mici, de piatră, înnegrite de timp, aliniate disciplinat, într-o împrejmuire pe care, peste tot, se văd însemnele regale: casca, cifrul regal (două litere F juxtapuse, andosate și unite la bază) și sabia Regelui Ferdinand.
Un regiment al drepților pare că și-a găsit aici, într-o liniște solemnă, odihna cea veșnică. Soldat Tocitu Vasile, caporal Pintilie Ion, căpitan Florescu Alexandru, mort pentru patrie „La Fata moartă”, sublocotenent Xenofon Obreja, „soldatul care n-a știut ce-i primejdia” și pe mormântul căruia „Regina României a vărsat o lacrimă”... Și pomelnicul e lung, chiar dacă crucile-s numai 123.
8.000 de morți, adunați de pe toată valea, au fost îngropați aici. Doar celor identificați li s-au putut scrijeli numele și gradul militar pe cruce.
„Dealurile-s încă pline de eroi. Oseminte se găsesc și acum, peste tot. Aici sunt cei care au o cruce la cap. Dar oase de viteji sunt și sub școala de alături, și pe văi, și prin Munții Cașinului”, spune părintele Căciulă.
Am părăsit ținutul cășinenilor cu sentimentul că memoria locurilor are puterea de a spune mai mult decât toate tratatele de istorie. Și cu regretul că un program bine închegat, la nivel național, legat de Anul Centenar nu va ajunge și prin locurile acestea. Aici, în „triunghiul morții” de pe Valea Cașinului, unde o mică Românie a eroilor anonimi, soldați sau ofițeri, a salvat drumul națiunii către România cea Mare.
(Fotografii: Ovidiu Bocioagă)
