Pelerin în oraşul Marelui Constantin

Aflat la graniţa dintre două lumi, Occidentul şi Orientul, oraşul Istanbul este el însuşi o lume, o lume a contrastelor, care amăgeşte şi dezamăgeşte deopotrivă, care te cheamă cu generozitate în sânul ei, dar îţi aminteşte cu consecvenţă şi te convinge că nu îi aparţii. Această lume se prezintă totdeauna cu un alt chip, după chipul spiritual şi cultural al celui care priveşte. Pentru occidentali este un miraj, pentru orientali este un sanctuar, pentru creştinul român, apusean după trup şi grai, dar răsăritean după suflet şi crez, Istanbulul este vechea cetate a Sfântului Constantin cel Mare, vas ales al creştinismului şi cuptor al dreptei credinţe.

 

Intrarea nordică în metropola turcă contrazice toate aşteptările unui balcanic: noile blocuri ating norii cu semeţie; străzi largi şi curate, veşnic pline de maşini care îţi fură privirea, curg întocmai unor râuri printre „câmpuri“ imense de lalele către centrul oraşului. Totul pare nou şi se oferă ca lecţie de civilizaţie. Doar pădurea de minarete îndreptate ameninţător spre cer îl face atent pe trecător că aici nu e o metropolă din vestul Europei, ci este însăşi poarta Orientului. Deruta este cât se poate de firească, deoarece Istanbulul este singurul oraş din lume care se află pe două continente, Europa şi Asia, fiind traversat de strâmtoarea Bosfor, o minune a naturii care face ca mările, Neagră şi Marmara, să se îmbrăţişeze acolo unde pământurile, revendicate de culturi diferite, par a se privi cu autosuficienţă.

 

Pe măsură ce înaintezi spre centrul istoric al oraşului, dar mai ales după ce treci de vechile ziduri ale fostului Constantinopol, atmosfera citadină ia mişcarea unei întoarceri de clepsidră, ca o trecere dinspre viitor spre trecut. Contrastele dintre nou şi vechi, modern şi tradiţional, civilizat şi rudimentar devin din ce în ce mai evidente. Pe aceleaşi trotuare pietruite îşi fac loc inşi în straie opulente şi oameni în haine zdrenţuite; turişti care-şi cară aparatele de fotografiat şi tineri turci înjugaţi la imense cărucioare cu marfă; pelerini din toate religiile lumii, fiecare cu portul lui, şi musulmani tradiţionalişti care umblă în vechiul port islamic. Restaurantele şi magazinele luxoase sunt concurate la stradă de numeroşi comercianţi, insistenţi din toţi rărunchii firii lor, care încearcă să-ţi vândă produse tradiţionale şi chilipiruri. Nu ezită să te păcălească pentru că religia lor nu le interzice acest lucru în cazul celor de o altă credinţă. Pe de altă parte, sunt de înţeles pentru că fac acest lucru şi din disperarea de a supravieţui într-un furnicar cosmopolit, în care celor peste 18 milioane de autohtoni li se adaugă în permanenţă mii şi mii de turişti. Deşi rar găseşti câte un coş de gunoi, străzile sunt foarte curate, pe când tonetele şi chioşcurile în care pregătesc mâncăruri, irezistibile - ce-i drept - după miros, sunt adesea insalubre. Nu întâlneşti câini maidanezi pe străzi, dar e plin de pisici care cerşesc sau care pândesc cu lăcomie la papagalii rătăciţi prin copaci. De cinci ori pe zi, din două în două ceasuri, glasurile muezinilor cocoţaţi în minaretele celor peste 3.000 de moschei învăluie oraşul ca o ploaie de sunete care îşi trimite picăturile pe acoperişul fiecărei case, pe creştetul fiecărui om, până în măruntaiele pământului. Strigătele tânguite îi cheamă pe localnici la rugăciune, iar pe turişti îi atenţionează că, indiferent de credinţa şi cultura fiecăruia, deasupra pământului pe care calcă tronează o divinitate foarte fermă, în dorinţa de a fi slujită şi respectată. 

Creştinului venit aici, devotat credinţei sale, dar şi respectuos faţă de convingerile religioase ale celorlalţi, îi este totuşi imposibil să nu suspine când se gândeşte că aici a strălucit cândva lumina Ortodoxiei. Până în anul 1453, când a fost cucerită de turci, această cetate purta numele Sfântului Împărat Constantin cel Mare, care a întemeiat-o în anul 330, transformând-o în capitală a Imperiului Roman, mai târziu Imperiul Bizantin, şi în centru al lumii creştine. Aici s-au trasat cele din urmă hotare ale Crezului ortodox, la Sinodul II Ecumenic din anul 381; aici au fost zdrobite cele mai controversate erezii; aici, au păstorit şi predicat unii dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Alexandru; aici şi-a revărsat Dumnezeu mila prin minuni care au ajuns cunoscute în toată lumea ortodoxă şi au devenit sărbători, precum Acoperământul Maicii Domnului şi Izvorul Tămăduirii. Strălucirea acestui oraş, aşa cum a putut fi ea decriptată din izvoarele istorice, l-a făcut pe bizantinologul Steven Runciman să afirme că Bizanţul a fost „imperiul lui Dumnezeu pe pământ, o palidă imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu din cer“. Constantinopolul este locul unde cultul şi trăirea creştină au atins altitudini sublime. Astăzi, majoritatea bisericilor din acea vreme au fost transformate în moschei, iar credinţa creştină a devenit minoritară, fiind împărtăşită de mai puţin de 10.000 de persoane: greci, români, ruşi şi emigranţi din alte ţări ortodoxe.

 

În pofida acestui fapt, Istanbulul are astăzi şi o faţă creştină, nu atât de vizibilă, ci mai degrabă una discretă, dar expresivă prin ridurile sale brăzdate de lacrimile suferinţei. Există încă multe vestigii care dau mărturie despre Constantinopolul creştin, multe pietre care strigă numele Dumnezeului creştinilor. Pelerinii aud aceste strigăte şi vin în continuare în vechiul Constantinopol pentru a aduce închinare lui Dumnezeu în lăcaşurile care au mai rămas după pustiirea otomană.

Cel mai important edificiu creştin din Istanbul este Catedrala „Sfânta Sofia“, care a găzduit scaunul episcopal al Constantinopolului timp de 916 ani. Deşi a fost transformată pentru 481 de ani în moschee şi din 1935 în muzeu, lăcaşul este o voce puternică a veacurilor creştine apuse. Construită în perioada 532-537, Catedrala „Sfânta Sofia“ este un ansamblu impresionant prin dimensiuni (75,5 m x 69,5 m) şi arhitectură, fapt care l-a făcut pe Sfântul Împărat Justinian cel Mare (527-565), care a rectitorit-o din temelii, să exclame: „Te-am întrecut, Solomoane!“, cuvinte care dau mărturie de faptul că biserica ar fi fost mult mai frumoasă şi mai impunătoare decât templul iudaic ridicat de fiul regelui şi profetului vechi-testamentar David. Cupola enormă, ridicată cu 55 de metri faţă de paviment şi susţinută de 4 arcuri, cu un diametru de 31 de metri, fascinează pe oricine. În absida frontală, în galeriile de la etaj şi deasupra uşii de la ieşire, pot fi admirate cele mai bine păstrate mozaicuri din epoca bizantină, înfăţişându-i pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus, Arhanghelul Gavriil, Hristos Pantocrator, flancat de Fecioara Maria şi de Sfântul Ioan Botezătorul, precum şi pe unii dintre marii împăraţi bizantini, între care un loc central îl ocupă ctitorii bisericii, Sfântul Constantin cel Mare şi Sfântul Justinian cel Mare.

Un alt edificiu creştin foarte important transformat în moschee şi apoi în muzeu este biserica Mănăstirii Chora. Situat în partea vestică a oraşului, în districtul Erdinekapi, Muzeul Kariye este renumit pentru frescele şi mozaicurile sale, adevărate bijuterii bizantine, al căror ctitor este Teodor Metochites, un important demnitar de stat bizantin, devenit, ulterior, monah al mănăstirii constantinopolitane. Mozaicurile şi frescele, realizate între anii 1315 şi 1321, au devenit paradigme de artă bizantină, fiind reproduse în bisericile din toată lumea. 

Chiar dacă multe alte bijuterii arhitectonice bizantine au primit o altă destinaţie decât cea cultică, în Istanbul mai există astăzi şi lăcaşuri de cult ce adăpostesc bogăţii patrimoniale şi spirituale inestimabile, administrate de Biserica Ortodoxă. Între acestea, un loc de frunte îl ocupă Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din cartierul Fanar, care are statutul de Catedrală patriarhală, fiind din anul 1601 a cincea catedrală a Patriarhiei Ecumenice de după căderea Constantinopolului. În acest lăcaş, în care astăzi slujeşte Sanctitatea Sa Bartolomeu, Arhiepiscop al Constantinopolului - Noua Romă şi Patriarh Ecumenic, pelerinii se pot închina la raclele ce adăpostesc moaştele întregi ale Sfintei Împărătese Teofana, ale Sfintei Solomoni şi ale Sfintei Muceniţe Eufimia, precum şi la raclele cu părticele din moaştele Sfinţilor Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Tot aici pot fi cinstite unele dintre cele mai scumpe odoare ale creştinismului: o bucată din coloana de care Mântuitorul Iisus Hristos a fost legat pentru a fi biciuit de soldaţii romani în timpul Sfintelor Sale Pătimiri, obiect adus la Constantinopol de la Locurile Sfinte de Sfânta Împărăteasă Elena; tronul arhieresc şi amvonul din care a păstorit şi a învăţat Sfântul Ioan Gură de Aur şi două icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului.

Biserica Vlaherne de pe ţărmul Cornului de Aur este locul unde s-a născut şi de unde s-a generalizat în toată lumea sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului de la 1 octombrie. Potrivit tradiţiei, în anul 911, în vremea împăratului Leon cel Înţelept, în timp ce Constantinopolul se afla sub asediu, Maica Domnului, împreună cu Sfântul Ioan Botezătorul şi cu Sfântul Evanghelist Ioan, s-a arătat în mijlocul credincioşilor care se rugau în Biserica Vlaherne, iar după ce s-a rugat sub policandru şi în altar, s-a înălţat de la ei, învăluindu-i cu cinstitul său acoperământ. Tot în legătură cu acest lăcaş este pusă şi o minune mai veche, din anul 626, când oraşul a fost asediat de către avari în timp ce împăratul cu trupele sale erau plecaţi la luptă cu perşii în Asia Mică. Atunci, icoana Maicii Domnului de la Vlaherne pictată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a fost scoasă în procesiune pe câmpul de luptă, de către fiul împăratului şi de către Patriarhul Serghie, iar avarii au încetat asediul. Mulţimile oraşului s-au adunat la biserica din Vlaherne, unde au făcut Priveghere de toată noaptea, cântând Imnul Acatist al Maicii Domnului. Din nefericire, din biserica în care s-a petrecut minunea  au mai rămas  doar câteva ruine. Există însă astăzi, în acest loc, o bisericuţă ridicată pe izvorul tămăduitor, din care gustau şi vechii împăraţi ai Bizanţului când coborau către biserică de la palatul imperial. 

Un loc de o importanţă similară, aflat tot sub semnul minunilor Maicii Domnului, este Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii“. Aici s-a născut sărbătoarea pe care o prăznuim în fiecare an, în prima vineri după Sfintele Paşti, în amintirea multelor minuni pe care le-a făcut Maica Domnului pentru creştini, şi în special în amintirea vindecării miraculoase din viaţa împăratului Leon cel Mare (457-474). Nichifor Calist Xanthopoulos, ultimul istoric bisericesc de tradiţie greacă, relatează că soldatul Leon, cu puţin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba prin pădurea din apropierea Constantinopolului şi a întâlnit un orb rătăcit, care l-a rugat să-i dea apă şi să-l călăuzească pe drumul spre cetate. La îndemnul Maicii Domnului, Leon a adus în palme apă tulbure din desişul pădurii şi a potolit setea orbului, iar cu tina rămasă pe mâini a uns ochii acestuia, vindecându-i de orbire. După ce a ajuns împărat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. Actuala construcţie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se află un paraclis din secolul al V-lea care adăposteşte izvorul cu apă tămăduitoare din trecut şi icoana praznicului „Izvorul Tămăduirii“ care, într-un mod miraculos, singură se curăţă de sute de ani. 

Ocrotită de Sfânta Muceniţă Paraschevi, frumoasa biserică de pe malul răsăritean al Cornului de Aur, situată în cartierul Haskoy, este un lăcaş foarte drag românilor deoarece a fost restaurat din temelie cu ajutorul Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu în anul 1692. În spirit de recunoştinţă pentru acest fapt, în mai 2004, Patriarhia Ecumenică a dat în folosinţă sfântul lăcaş comunităţii româneşti din Istanbul, care se roagă aici în fiecare duminică şi sărbătoare, împreună cu părintele paroh Sergiu-Marcel Vlad. Aici, pelerinii se pot închina la icoanele făcătoare de minuni ale Mântuitorului, Maicii Domnului şi Sfintei Paraschevi, tămăduitoarea de boli oculare, la racla care păstrează o părticică din moaştele Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolitul Ţării Româneşti, precum şi la mormântul care păstrează moaştele Sfintei Arghira. Credincioşii care au evlavie la Sfântul Constantin Brâncoveanu pot vizita şi închisoarea Edikule, unde a fost întemniţat sfântul voievod înainte de a fi decapitat împreună cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache, la 15 august 1714. 

Palatul Topkapî sau Muzeul Naţional al Turciei oferă vizitatorului o amplă incursiune în istoria şi cultura poporului turc, dar o importanţă deosebită pentru creştini o reprezintă câteva dintre cele mai de preţ odoare ale creştinătăţii expuse aici: mâna şi o parte din capul Sfântului Ioan Botezătorul, toiagul profetului Moise, un vas al profetului Avraam, turbanul profetului Iosif, sabia regelui profet David şi sabia Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Închinarea nu este permisă, dar nimeni nu îi poate lua creştinului cinstirea din inimă. La intrarea în prima curte a Palatului Topkapî, mai poate fi admirată din afară Biserica „Sfânta Irina“, cel dintâi lăcaş creştin înălţat la Constantinopol de Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi locul unde s-a ţinut cel de-al doilea Sinod Ecumenic din anul 381. După cucerirea otomană, ea nu a fost niciodată transformată în moschee, dar a fost folosită ca depozit de arsenal, în zilele noastre fiind utilizată ca sală de concerte datorită acusticii sale excelente. 

 

Acestea sunt doar câteva din edificiile creştine pentru care numele Constantinopol mai este încă pe buzele oamenilor, şi nu doar în cărţi. Constantinopolul nu mai e o realitate istorică, dar a rămas o stare, o prezenţă tainică ce nu poate fi confiscată de nici o putere seculară. Oraşul lui Constantin respiră încă prin creştinii locului care-i îngrijesc rănile şi prin miile de pelerini care vin an de an. Ei sunt chipul creştin al Constantinopolului!

 

Notă: Articol realizat cu sprijinul Agenţiei de pelerinaj BASILICA Travel a Patriarhiei Române, în urma pelerinajului efectuat la Istanbul în perioada 30 septembrie - 3 octombrie.