Pelerinaj din dor după sfinţenie

Ne-am bucurat când părintele Alexandru Ghioca, parohul bisericii noastre, cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi al Sfântului Ierarh Nicolae, ne-a propus, la sfârşitul unei slujbe de duminică, să participăm la un pelerinaj la mănăstiri. Am plecat din Bucureşti într-o dimineaţă de octombrie, înainte de răsăritul soarelui. Ne simţeam bine, autocarul era confortabil şi, pe neobservate, zorile au mijit, dezvăluind frumuseţea unei zile de toamnă însorite.

O anumită emoţie îşi făcea loc în inima noastră, iar filmul despre părintele Arsenie Boca, pe care l-am vizionat în autocar, în acest interval, ne-a introdus în atmosfera de spiritualitate exemplară spre care pornisem, aceea a credinţei slujite de veacuri în locurile sfinte care sunt mănăstirile.

Bistriţa boierilor Craioveşti

Curând, pe la ora 9:30, am ajuns la prima noastră oprire, la  Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea. Situată pe valea râului Bistriţa, mănăstirea a fost zidită în vremuri de demult, între anii 1492 şi 1494,  principalul ctitor fiind Barbu Craioveanu, căruia i s-au alăturat şi fraţii săi, Pârvu Vornicu, Danciu Armaşu şi Radu Postelnicu. Din mare credinţă, Barbu Craioveanu a pus mănăstirea sub ocrotirea sfintelor moaşte ale lui Grigorie Decapolitul, aduse aici de la Constantinopol, renumite pentru puterea minunilor înfăptuite. Mare făcătoare de minuni este şi icoana Sfintei Ana, dăruită mai târziu de  Constantin Brâncoveanu şi care se află şi azi în mănăstire.  La aceste comori sfinte se adaugă şi peştera uimitoare în care a trăit Sfântul Grigorie Decapolitul, loc de salvare în vremuri de primejdii, în care încă mai dăinuie cele două bisericuţe pictate, ridicate la anul 1637. Faima Mănăstirii Bistriţa se leagă şi de tipărirea de cărţi, aici fiind înfiinţată prima tiparniţă din Ţara Românească, a ieromonahului Macarie, precum şi o legătorie de cărţi. Renumită ca veche vatră de cultură românească, Mănăstirea Bistriţa este locul unde, în anul 1508, s-a tipărit  prima carte în limba română, Liturghierul  lui Macarie. 

Memorialul Brâncoveanului de la Hurezi

Adânciţi cu gândul în istorie, am părăsit Bistriţa şi am plecat mai departe, până la următorul nostru popas care a fost la bijuteria brâncovenească de la Hurezi. În curtea mănăstirii nu ştiai la ce să te uiţi mai întâi, uimit de frumuseţea clădirilor care alcătuiesc ansamblul arhitectonic al acestei ctitorii domneşti, unde trebuia să fie locul de odihnă veşnică al lui Brâncoveanu şi al familiei sale. Situată sub Munţii Căpăţânii, într-un loc singuratic, în care nopţile se aud cântând huhurezii (de unde şi numele mănăstirii), această capodoperă a artei româneşti a fost construită în anii 1690-1693. În pronaosul bisericii principale, care are hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, Vodă Brâncoveanu împreună cu doamna sa, Maria, cu copiii şi cu rudele lor, Basarabi şi Cantacuzini, zugrăviţi de pictorul de curte Constantinos şi de alţi meşteri vestiţi greci şi români, îi întâmpină, de veacuri, ca nişte adevărate gazde primitoare, pe toţi cei care ajung în acest loc minunat. Tot aici, sub acest impresionant tablou votiv de mari dimensiuni, am admirat şi cenotaful din piatră sculptată al voievodului, de care trupul martirizat al lui Constantin Brâncoveanu nu a avut parte. Întregul ansamblu este de un tragism mut, care sporeşte aura de sfinţenie a locului, ca un memorial închinat credinţei nestrămutate în Dumnezeu.

În interiorul bisericii am rămas fără grai minute în şir privind mulţimea şi diversitatea podoabelor care o înfrumuseţează. Iar la plecare, am vizitat şi biserica din apropierea zidului mănăstirii, numită a robilor lui Brâncoveanu, cu hramul „Sfinţii Îngeri“. Aceasta este dedicată celor care au trudit la ridicarea constelaţiei de locaşuri sfinte de la Hurezi.

Copleşiţi de atâta frumuseţe şi adâncă pace sufletească, am coborât spre autocar, abătându-ne şi pe la negustorii de vase de ceramică de Hurezi, înşiraţi de-a lungul drumului. Şi mulţi dintre noi am cumpărat câte o farfurie sau o carafă de vin sau o oală pentru sarmale, fiecare împodobită cu un cocoş, un arbore al vieţii sau alte motive populare tradiţionale, în culorile caracteristice - roşu şi galben.

Limanul lui Brâncuşi şi Tismana Basarabilor

După memorialul credinţei lui Brâncoveanu, ne-am oprit la memorialul lui Brâncuşi, Calea Eroilor,  cum este denumit ansamblul sculptural închinat soldaţilor români căzuţi în luptele din Primul Război Mondial. Se apropia seara şi mai mulţi nuntaşi veniseră în parcul din Târgu Jiu ca mirii să se fotografieze la Poarta Sărutului. Ne-am fotografiat şi noi lângă Coloana fără sfârşit şi chiar şi cu umbra ei. Dincolo de coloană, Jiul îşi purta tăcut apele, în timp ce Biserica „Sfinţii Apostoli“, situată pe acelaşi ax al Căii Eroilor şi parte a ei, părea un liman în care toate se împlinesc şi se împacă.

Şi iar am pornit la drum, până la Mănăstirea Tismana, cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească, care dăinuie neîntrerupt de peste 600 de ani. Veritabilă citadelă a Ortodoxiei româneşti, Tismana se ridică pe un vârf de stâncă, ca o fortăreaţă medievală, înconjurată de păduri şi stânci pleşuve. Chiar de lângă zidul ei, râul Tismana se prăvale într-o cascadă, de la 40 m înălţime, iar în apropiere se află o peşteră care îi poartă numele primului stareţ al Mănăstirii Tismana, Sfântul Nicodim (1310-1406),  ctitorul Tismanei, şi care, de veacuri, se odihneşte în pridvorul bisericii mănăstirii, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“. Domnitorii Basarabi Radu Negru Vodă  şi fiii săi, Dan l şi Mircea cel Bătrân, au sprijinit ridicarea sfântului aşezământ, iar la înfrumuseţarea sa au contribuit Neagoe Basarab, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, astfel că este îndreptăţit cuvântul lui Coşbuc care numeşte Tismana „măreţ cuib al  Basarabilor“.

Farmecul Mănăstirii Lainici şi aşteptarea de la Prislop

Cu Tismana s-a încheiat prima zi de pelerinaj, iar cu Lainici, am început cea de a doua zi. Ţinta noastră era acum Mănăstirea Prislop, unde doream să ne închinăm la mormântul părintelui Arsenie Boca. Aşa că la Mănăstirea Lainici am mers în zori de zi, oarecum „în trecere“. Dar frumuseţea plină de prospeţime a acestei sfinte mănăstiri, aşezată în pitorescul defileu al Jiului, înconjurată de munţi împăduriţi, ne-a încântat. Cuceriţi de farmecul de la Lainici, am cumpărat suvenire şi am pornit în grabă spre Prislop.

Când am ajuns la Mănăstirea Prislop, ne-am aşezat la coada imensă care încă de la ora 10 dimineaţa număra mii de persoane. Am aşteptat timp de patru ore până când am ajuns să ne închinăm la mormântul Părintelui Arsenie Boca.  A fost ca un ritual şi ca o jertfă prin care am dorit să-i arătăm că îl iubim. Noi, orăşenii, veniţi din Bucureşti, eram acum pregătiţi pentru această sfântă apropiere. Periplul pe la  mănăstiri ne întărise credinţa şi dorul după sfinţenie. Iar rostul şi împlinirea întregului pelerinaj ni le-am găsit în taina apropierii de locul în care îl ştim odihnindu-şi trupul pe părintele Arsenie Boca.