Pelerinajul la Cuvioasa Parascheva, invitație la unitate

Dacă am putea vorbi cu sutele de mii de credincioși care vin la Catedrala de la Iași, la hramul Sfintei sau în orice zi de peste an, vom constata că ceea ce-i conduce mai întâi către Cuvioasa Parascheva este nevoia și suferința. Oamenii sunt îngândurați, apăsați, obosiți, încurcați în mrejele lumii. Caută o scăpare din împresurarea vieții. Pelerinii vin la Cuvioasa Parascheva pentru a cere ajutor în rătăcirile vieții, pentru a cere vindecare sau pentru a da sens suferinței lor, pentru a înțelege ce a vrut Dumnezeu să le spună sau să-i învețe atunci când a îngăduit suferința.

Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Jan Amos Comenius, filosof și pedagog ceh, scria romanul alegoric Labirintul lumii şi raiul inimii. Aici, aseamănă lumea cu un labirint din care călătorul nu poate ieși decât dacă are pe Cineva în afară. Privind pelerinii, nu pot să nu-i asemăn acelui călător care nu poate ieși din ițele încurcate ale lumii până nu se întoarce către Hristos, până nu se retrage dezamăgit în adâncul inimii sale unde Îl întâlnește pe Dumnezeu, Care îi aduce pacea şi îl ajută să se regăsească. 

Între pelerini sunt și cei care vin la sărbătoarea Cuvioasei pentru a se împărtăși de bucuria care se așază zilele acestea peste capitala Moldovei, de harul ce se odihnește în credincioși, dar și în întregul oraș. Locul respiră bucurie și viață.

Iașiul se primenește cu cre­din­cioși de peste tot, creștini proveniți din toate categoriile sociale, bogați și săraci, oameni cu carte sau mai puțin învățați, copii, tineri și vârstnici. Sărbătoarea reprezintă și o comuniune între generații. Bunicii și părinții au ocazia de a transmite firesc celor mai tineri credința străbună. Și mai mult decât atât, o sărbătoare ca aceea din 14 octombrie nu adună laolaltă doar oameni din același timp, ci realizează o legătură spirituală, prin rugăciune și cu generațiile trecute, cu ctitorii voievozi, cu ierarhii și credincioșii de altădată.

La rând, oamenii povestesc despre ce a fost și despre ce este. Cineva mărturisea despre un examen foarte greu pe care l-a trecut având ajutorul Cuvioasei. „M-a ajutat mult Sfânta. Stând lângă racla ei m-am rugat mult să trec acest examen. La un moment dat am simțit o eliberare, ca și cum examenul era deja luat. Și așa a fost. L-am luat.” 

Altcineva, o doamnă, povestea despre necazurile pe care le-a avut cu fata ei, o adolescentă rebelă și neascultătoare, care a plecat de acasă. „Am venit la Cuvioasa și m-am rugat cu tot sufletul meu pentru ca fata să nu-mi pățească ceva rău. La scurt timp s-a întors acasă liniș­tită și a reluat școala.”

Un monah s-a destăinuit și el despre cum, la terminarea facul­tății, nedecis spre ce să se îndrepte, viața de familie sau viața monahală, a cerut sfatul părintelui Iustin Pârvu. „Era la finalul lunii septembrie. Părintele m-a sfătuit să fac un canon de rugăciune, iar în 14 octombrie îmi va spune Sfânta Parascheva ce să fac. Părintele Iustin a scris și un pomelnic cu numele meu pe care a scris: 14 octombrie. Am plecat acasă la părinți. La 10 octombrie s-a declanșat o nevralgie trigemen pe care o suportam de câțiva ani. Această boală creează o stare de rău aproape de nesuportat. După câteva zile, într-o dimi­neață mi s-au luminat sufletul și mintea, m-am trezit hotărât pentru calea pe care voiam s-o urmez. Voi merge la mănăstire. Aceasta este calea mea. Sufletul se bucura. A intrat mama în cameră cu ceai și cu medicamente. M-am ridicat într-un cot și am întrebat-o: Ce zi este astăzi? Este joi! Nu. În ce dată suntem? 14 octombrie. Aaaa… Sfânta Parascheva. 

Credincioși. Dar evanghelizați?

Zăbovind la ceas de seară cu pelerinii care așteptau la rând, am întâlnit și două tinere din Statele Unite care se întrețineau și ele cu credincioșii. Am fost bucuros să aud că vorbesc românește, nu foarte bine, dar destul pentru a comunica cu cei care erau în așteptare. Intrând în vorbă cu ele, am aflat cu uimire că veniseră din America, cu un proiect ce avea drept scop evanghelizarea cetă­țenilor din țările din Est, țări ce fuseseră sub comuniști. Le-am spus: Sunt puțin nedumerit. Ați venit pentru a-i evangheliza pe români? Da, este nevoie. Aici, la rând, la Cuvioasa Parascheva? Oamenii sunt creș­tini, sunt credincioși, doar îi vedeți... Da, sunt credincioși, dar nu sunt evanghelizați, nu cunosc Scriptura. Au nevoie să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu.

Tinerele, de 25-26 de ani, parcurseseră un curs de studiu biblic în SUA, apoi un stagiu de limba română la București, după care au purces la treabă: evanghelizarea românilor. Am încercat să le conving că nu este nevoie, dar, analizând mai bine lucrurile, mi-am dat seama că eu însumi nu eram convins de cele spuse de mine. Chiar cunosc românii și credin­cioșii noștri Sfânta Scriptură? Dintr-un studiu statistic citit cu ani în urmă, aflasem că 97% dintre români mor fără să fi citit o singură dată în viață Noul Testament. Și doar nu durează mai mult de 16-17 ore, după cum a calculat cineva. Rândul credin­cioșilor desfășoară o bogă­ție de chipuri, cunoscute și necunoscute. Schimbăm priviri și ne salutăm zâmbind, cunoscuți și necunoscuți. 

La capătul rândului de pelerini, pe malul Bahluiului spre Podul Roșu, la aproape doi kilometri de Catedrală, o altă surpriză. Câțiva neoprotestanți împart și ei Biblii pelerinilor. Cărțile, tipărite fără binecuvântarea Bisericii noastre, îi tentează pe unii dintre credincioși. Doar sunt gratis. Ce să înțeleg din acestea? Că este o nevoie de catehizare, că este un gol pe care, dacă nu-l umplem noi preoții, oamenii vor fi tentați să și-l împlinească în altă parte? 

Cine nu se simte unit cu ceilalți în Hristos nu este nici el însuși în Hristos

În apropiere, câțiva pelerini vorbesc despre parohiile lor și despre participarea la treburile bisericii din sat. M-am alăturat grupului cu interes: Dacă avem conștiință bisericească, apoi toate vin de la sine în ce privește lucrarea creștinului în parohie, am zis. Și ce să facem? Avem nevoie să înțelegem că noi creștinii suntem parte a Bisericii, că suntem parte a Trupului tainic al lui Hristos, cum ne învață Sfântul Apostol Pavel. Este nevoie de conștiință bisericească. Cum adică? Ce este aceea conștiință bisericească? Conștiința aparte­nenței la comunitatea din care faci parte, responsabilitatea față de comunitate, față de familia lui Dumnezeu din parohia ta… Păi, și cum este asta? Păi nu ați văzut adesea, când întrebi pe câte cineva: Ce faci, de unde vii? El îți răspunde: Am fost puțin la biserică. M-a rugat părintele să-l ajut să facă curat, că se apropie hramul. Sau altcineva: am fost să-l ajut pe părintele să repare gardul la cimitir, sau: l-am ajutat pe părintele să repare stranele la biserică căci se cam șubreziseră. Și? Păi, asta este. Nu este cimitirul părintelui, ci al familiei parohiale, al credin­cioșilor. În cimitir sunt îngropați părinții, bunicii, frații credin­cioșilor din parohie, nu ai preotului. Nu facem un serviciu preotului, ci astfel îi cinstim pe cei adormiți ai noștri. La fel și cu ceea ce facem pentru casa lui Dumnezeu din parohia noastră. Facem curat înainte de hram nu pentru preot, ci pentru oaspeții pe care-i așteaptă Dumnezeu, Maica Domnului sau sfinții, la ziua lor. Noi suntem slujitorii casei de oaspeți. Fiecare credincios este invitat să-și pună în lucrare, în comunitatea din care face parte, darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Astfel familia parohială se întărește, se ajută, se bucură mult. Da, părinte, așa este frumos, să fim uniți. Dar ce să facem să sporim unitatea dintre noi? Să ne cuminecăm mai des. Cu binecuvântarea părintelui duhovnic. Să căutăm să ne împăr­tășim. Unitatea credincioșilor în Biserică se menține și se întărește prin primirea Trupului și Sângelui Mântuitorului, prin Euha­ristie. Biserica se menține unită prin împărtășirea comună de Hristos. Cine nu se simte unit cu ceilalți în Hristos nu este nici el însuși în Hristos.

Rândul curge către Cuvioasa. Credincioșii sunt atrași de ceva nevăzut. Dialogurile, tăcerile… continuă. Sărbătoarea ne întă­rește sufletește, dar și înnoiește comuniunea spirituală dintre noi, iar într-un plan mai înalt contribuie la creșterea unității de neam a românilor.

Poporul nostru dreptcredincios a cinstit-o pe Cuvioasa Parascheva înainte de anul 1641, când au fost aduse sfintele sale moaşte la Iași. Acest lucru este confirmat de bisericile închinate ei, ctitorite începând cu secolul al XV-lea în toate cele trei provincii românești din acea vreme, dar și de cele ridicate în vremurile mai apropiate de noi.