Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj Penitenciarul, locul regăsirii sinelui şi a veşniciei

Penitenciarul, locul regăsirii sinelui şi a veşniciei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Ioan Bușagă - 04 Iulie 2013

Penitenciarul este locul unde omul care a săvârşit rele împotriva aproapelui său este întemniţat. Cât timp a trăit în afara zidurilor închisorii el a fost liber întru toate, dar trăirea libertăţii într-un mod inconştient, a toate stăpânitor şi oprimant pentru semenii săi a dus la propria rătăcire şi întemniţare a sufletului său în tenebroasele lanţuri ale iadului.

Privat de libertatea trupului, ca urmare a propriei voinţe şi a legilor oamenilor, sufletul are şansa eliberării, datorită lucrării conştiinţei şi dorinţei de schimbare a felului de a gândi şi acţiona. În penitenciar sunt oameni asemenea celor din afara zidurilor. Unora le este ruşine să-şi recunoască credinţa, iar alţii spun cu mândrie că sunt atei. Însă credinţa este mărturisită cu tărie de către cei care s-au descoperit pe sine şi L-au aflat pe Hristos.

Aşa l-am găsit pe Marian T., de 33 ani, la Penitenciarul Colibaşi, Argeş. El este paraclisier şi bibliotecar la biserica din incinta instituţiei. Marian T. poveşteşte că zilele petrecute la Jilava, apoi la Colibaşi, l-au făcut să înţeleagă că toate sunt trecătoare, iar comoara cea mai de preţ este sufletul. A trebuit ca să treacă prin multe încercări pentru a înţelege sensul acestei vieţi.

„Omul are trei prieteni în viaţă: banii sau averile, prietenii şi faptele. După ce moare, bogăţia îl părăseşte de îndată. Prietenii îl conduc până la mormânt, după care îl părăsesc şi ei, însă doar faptele, bune sau rele, îl mai însoţesc pe om şi după moarte. Acolo va răspunde în faţa lui Dumnezeu. Am trăit aceste lucruri cu mine. Îmi amintesc când eram la Jilava, fără să îmi pun în gând, m-am sculat din pat şi am citit Acatistul Maicii Domnului grabnic ajutătoare, iar apoi colegii de cameră veneau şi îmi spuneau: «Domne, nu mai citi!», pentru că diavolul nu îi lăsa în pace şi ori se îmbolnăveau din senin, ori se tăiau la mână, când voiau să îşi desfacă conservele, ori altceva. Dar am continuat, cu toate că aveau o putere de supremaţie faţă de ceilalţi dintre noi. Astfel, am constatat că la penitenciar trebuie să ai patru reguli: să nu îţi pierzi credinţa, să ai grijă de sănătate, să ai răbdare şi speranţă, fiindcă totul va fi bine cândva şi cred că, venind aici la penitenciar, am scăpat de un alt rău mai mare care se putea să mi se întâmple. M-am descoperit şi pe mine, pentru că mai pierdusem din credinţă. Poate şi din cauza banilor, a stresului cotidian cu munca. Însă niciodată nu este târziu şi trebuie să înţelegem să-I fim recunoscători lui Dumnezeu, chiar şi pentru o greutate care ne vine, fiindcă ea ne opreşte ca să nu păţim ceva mai rău. Cel puţin eu asta simt şi am constatat“, mărturiseşte cu tărie Marian. 

„Eu mă spânzur. Nu mai pot să stau aici“

Schimbarea modului de gândire şi comportament l-a făcut să fie o pildă de îndreptare şi pentru alţii. Mai multe persoane, aflate la marginea prăpastiei, îl căutau pentru a sta de vorbă cu el sau pentru a le aduce cărţi duhovniceşti. „Eram la început de mandat şi aveam pe cineva care avea încadrare 10-20 ani, şi îmi spunea: «Eu mă spânzur. Nu mai pot să stau aici. Cum să stau atât? Îţi dai seama câtă pedeapsă am?» Era de neclintit în alegerea lui de a se spânzura. Nu aveam ce să-i fac. Atunci m-am gândit că trebuie să-l abordez altfel şi aşa i-am spus: «Eu am încadrare 15-25 şi m-aş bucura să am încadrarea ta, chiar şi maxim să îmi dea. Curiozitatea nu te face să aştepţi şi să vezi cât timp vei fi condamnat? Apoi poţi să te agăţi de gât, aşa cum zici tu“. A fost condamnat 10 ani şi şi-a schimbat mentalitatea, eliberându-se de toate răutăţile astea“, a povestit Marian T. 

Dialogul cu el a fost unul plăcut şi aşa am înţeles cât de mult au fost mângâiaţi cei în suferinţă. Mi-a mai explicat că pentru a te înţelege cu ceilalţi trebuie, mai înainte de a le da sfaturi, să fii tu un exemplu şi să ai o comportare firească şi apoi Dumnezeu va face totul, întrucât noi, oamenii, suntem mici şi plăpânzi.  

„Puterea lui Dumnezeu este mare şi întotdeauna în jurul nostru sunt pilde, sunt lucruri pe care le putem înţelege. Dumnezeu îţi dă putere să te descoperi şi să vezi că toate cele de aici sunt trecătoare, că tot ceea ce creăm dispare, că acum sau mai târziu murim şi toate relele vor cântări mai greu la judecata individuală. De aceea, este bine ca să învăţăm şi din greşelile altora, căci timpul vieţii noastre este scurt. Îmi aduc aminte de o povestioară, cum un om se plimba pe înserate pe malul mării şi a dat de un sac de pietricele. A luat câte o pietricică şi o arunca în valurile mării. A tot aruncat până a rămas cu o singură pietricică pe care a dus-o acasă. S-a pus în faţa sobei, la lumina focului, şi a văzut că era un diamant ce strălucea foarte frumos şi, dându-şi seama de valoarea lui, a fugit repede ca să mai găsească alte pietre. A căutat la marginea mării, prin apă, dar în zadar căuta, căci nu a mai găsit nimic. Pietricelele sunt zilele noastre. Când le avem, nu le dăm importanţă şi nu ştim să le apreciem.“

„Pot fi alături de el 100 de psihologi…“

Marian este bucuros că timpul petrecut în închisoare a fost spre folosul sufletului lui. Are un regret că oamenii trăiesc într-un zbucium continuu şi nu ştiu să facă diferenţa între bine şi rău, că nu se mai înţeleg între ei, că îşi doresc prea multe, şi nu pe Dumnezeu, şi se lasă prea uşor ispitiţi de frumuseţile trecătoare ale lumii pământeşti.

„Un om şi un vânător s-au dus la vânătoare, dar vânătorul nu şi-a luat ogarul şi puşca. Întrebat de ce, vânătorul i-a spus că are un fluier care cântă asemenea unei căprioare. Se duc acolo, se aşază în nişte tufe, lângă o poiană frumoasă, şi a început să cânte din fluier. Imediat s-a auzit un muget de cerb, ce credea că este o căprioară frumoasă ce-l dorea. Vânătorul a mai cântat din fluier, iar cerbul mugea şi el şi se îndrepta spre poiana de unde auzea sunetul fluierului. Însă imediat ce a ajuns în câmp deschis, a fost împuşcat. Aşa suntem şi noi. Ne lăsăm atraşi de ispitele lumii acesteia, al cărei stăpânitor este diavolul. Lucrurile acestea aparente sunt foarte frumoase, dar ne duc spre pierzarea noastră. Asta nu ştiu tinerii de azi. Gustă din viaţa asta, iar când ajung să se căsătorească nu mai au acea bucurie, trăire, emoţie, dăruire, acea flacără puternică. Totul devine ceva formal, la fel ca pe o scenă de teatru, şi de aceea se şi despart“, mai spune cu tristeţe Marian. 

Anii petrecuţi în penitenciar au însemnat mult pentru Marian, chiar dacă a fost mult timp departe de soţie şi copiii săi. Priveşte lumea cu alţi ochi, iar sufletul său şi-a găsit liniştea.

„Penitenciarul a fost ceva constructiv, dar trebuie tu să doreşti schimbarea, fiindcă altfel ajungi în stări foarte degradante. Sunt oameni cu pedepse foarte mici, de trei ani, şi care se autodistrug. Nimeni nu te distruge, ci toţi îţi vor binele. Pot fi alături de el 100 de psihologi, dar dacă el nu vrea, degeaba. Mă bucur că, înainte de a pleca, am făcut cursuri de tâmplar, de parchetar şi că Dumnezeu mi-a dat ca să mă împlinesc şi în latura aceasta.“

Cu voia Domnului, Marian T. s-a eliberat atât trupeşte, cât şi sufleteşte, pentru a fi exemplu şi motiv de trezvie nouă, celor din afara zidurilor închisorii, care în fiecare clipă a vieţii noastre pământeşti ne întemniţăm trupul şi sufletul.