Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Peștera cuvioşilor din Munții Piatra Craiului

Peștera cuvioşilor din Munții Piatra Craiului

Galerie foto (23) Galerie foto (23) Reportaj
Un articol de: Ștefan Mărculeţ - 13 Oct, 2020

Colțul Chiliilor este un loc hărăzit iubitorilor de viață îngerească, de isihie, de rugăciune necontenită și ascultare. Așezată în Masivul Piatra Craiului din judeţul Braşov, actuala mănăstire continuă tradiția monahală începută cu secole în urmă la Colțul Chiliilor și își primește pelerinii într-un loc asemănat de mulți, pe bună dreptate, cu o grădină a Raiului.

Ferită de forfota din cotidianul citadin, așezată în mijlocul pădurii, în partea de nord a Masivului Piatra Craiului, Mănăstirea „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon” și „Sfânta Cuvioasă Parascheva” îi îmbie pe credincioși la un pelerinaj al răbdării, la un urcuș duhovnicesc însoțit de unul trupesc, la un efort fizic susținut, dar care nu rămâne nerăsplătit. Deși situată destul de aproape de orașul braşovean Zărnești, mănăstirea este izolată în munți, într-o poiană de o frumusețe rară, de care te bucuri abia după ce urci un drum anevoios de aproape doi kilometri. Pelerinii își văd răsplătit efortul odată ajunși la aşezământul monahal. Sub mantia generoasă a versanților și la umbra unei păduri seculare se înalță biserica de lemn a mănăstirii și corpurile de chilii, împreună cu celelalte anexe. Toate marchează un loc binecuvântat de Dumnezeu de la început nu doar cu peisaje de vis, liniște și aer tare de munte, ci și cu acea atmosferă prielnică pentru viață sfântă, pentru rugăciune și căutarea Raiului.

Nu am simțit efortul depus în urcarea celor aproape doi kilometri de drum greu pe munte spre mănăstire. Asta pentru că starețul mănăstirii, protosinghelul Emilian Kadar, ne-a așteptat la baza muntelui cu un autoturism special construit pentru astfel de drumuri. Părintele stareț ne spune că doar cu un autoturism de teren se poate urca, în orice sezon, la mănăstire. Uneori, drumul este urcat și coborât de câteva ori pe zi de părintele stareț Emilian, pentru aprovizionare, cumpărarea materialelor de construcție sau a altor bunuri necesare traiului cotidian. Pe drumul brăzdat de șuvoaiele aduse de o ploaie năprasnică, adesea cu gropi pline de apă și noroi în care autoturismul pare a se scufunda, părintele Emilian, aflat la volan, ne povestește câteva lucruri despre mănăstire și despre viața de aici. „În 2008 am venit aici, a doua zi de Paști. Am găsit biserica construită, dar fără mobilier. Se slujea în ea, dar nu era sfințită. În șase luni am strâns 2 miliarde de lei vechi și am făcut tot mobilierul și Sfânta Masă. Într-un an am sfințit biserica. Nimeni nu credea la început că se vor face atâtea într-un timp atât de scurt. Încercăm să păstrăm aprinsă candela monahismului în această zonă”, ne spune părintele Emilian în timp ce cu greu stăpânește zgomotosul automobil care urcă spre mănăstire. Pe drum întâlnim pelerini echipați aproape ca alpiniștii. Când ajungem în dreptul lor, se opresc și ne privesc cu mirare. E dificil să urci pe jos pe drumul stricat de ploi, darămite cu un automobil.

„Monahismul nu este ușor”

Ajunși în curtea mănăstirii, înțelegem de ce merită efortul de a urca până aici. Peisajul este de neimaginat. Nu poate fi descris în cuvinte. În plus, simți în aer duhul sfințeniei, al rugăciunilor înălțate de aici în secole de monahii care s-au nevoit în vechea peșteră, biserică și chilie în același timp pentru ei. „Din secolele 14-15 până la al Doilea Război Mondial, aici au fost monahi rugători. Unii spun că au fost la un moment dat și catolici, alții spun că au fost numai ortodocși. Încercăm și ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea putere, înțelepciune și răbdare să mergem până la final, pentru că monahismul nu este ușor”, ne spune părintele stareț Emilian. 

Ne sunt prezentate bisericuța de lemn, arhondaricul, chiliile, sala de mese și toate anexele. Părintele stareț se mândrește cu ele, mai ales că au fost făcute în timp record, în condiții extreme. „În 2010 le-am terminat. A trebuit să turnăm multe betoane pentru a opri apa care venea de pe versanți. Am muncit mult anii ăștia și în continuare trebuie să muncim, să alergăm de colo-colo. Avem două vaci și niște păsări pe care le creștem. Porci nu putem ține, oi nu putem ține, albine nu putem ține, pentru că am avut în trecut și ni le-au mâncat urșii”, povestește amuzat părintele Emilian. „Și-a luat ursul cât i-a trebuit și apoi ne-a lăsat în pace”, continuă starețul.

Distrusă de generalul Bucow

La mănăstire îl cunoaștem pe ierodiaconul Nicodim Busioc. Născut la Zărnești și venit la mănăstire imediat după reînființarea ei, ne oferă câteva informații prețioase despre aceste locuri. „În 1726, conform unui document păstrat la Biserica «Sfântul Nicolae» din Zărnești, existau aici șapte călugări, conduși de starețul Mănăilă, care era chiar din Zărnești. Mănăilă este numele său de familie, nu de călugărie. Când s-au distrus mănăstirile din Ardeal în acea vreme, prin campania generalului austriac Bucow, s-a distrus și această mănăstire. După ce a fost distrusă, nu se știe ce s-a întâmplat cu călugării, ori au fost uciși aici, ori alungați. După aceea, au fost trimişi în zonă pentru a face prozelitism doi călugări uniați. Zărneștenii nu i-au acceptat, i-au alungat, și se presupune că viața monahală a fost reluată de călugări ortodocși. Sunt oameni în vârstă în Zărnești care au mai prins doi călugări care trăiau în peșteră până la al Doilea Război Mondial, după care nu se știe ce s-a întâmplat cu monahii, ori au murit aici, ori au plecat. Din anii ’50 până în 2001 a fost pustiu. În 2001 a venit aici părintele Ioanichie Cutuțiu, care a reînceput lucrarea monahală, la inițiativa unor zărneșteni. Ei au vrut imediat după Revoluție să reînvie viața monahală, dar a durat ceva ani până să înceapă. Cu ajutorul zărneștenilor, al unor oameni care au donat, s-a început actuala mănăstire”, ne-a spus ierodiaconul Nicodim Busioc.

Peștera închinată Sfintei Parascheva

Fără îndoială, cel mai îndrăgit loc de la Colțul Chiliilor este vechea peșteră unde au viețuit și s-au rugat isihaști secole la rând. Peștera este puțin mai sus de schit și trebuie să urci prin pădure. Înăuntru se află un Altar închinat Sfintei Cuvioase Parascheva, iar peste tot găsim icoane aduse de pelerinii care s-au rugat aici pentru ca Dumnezeu, prin mijlocirea Sfintei Parascheva, să-i ajute în diferite probleme.

Peștera este lungă de 20 de metri și păstrează aceleași valori de temperatură peste an. Din istoricul mănăstirii aflăm că aici se refugiau creștinii în timpul invaziilor otomane încă din secolul al 15-lea, iar după încetarea invaziilor peștera a fost folosită ca schit pentru monahii din zonă. Printre aceștia se numără și părintele Ioanichie Moroi, născut în orașul Zărnești și ajuns egumen la Mănăstirea Sihăstria. Părintele Ioanichie a dorit să ridice o bisericuță lângă peștera de la Colțul Chiliilor, dar nu a reușit să facă acest lucru în vremuri de prigoană comunistă. Este consemnată în istoricul mănăstirii dorința mare a părintelui Ioanichie de a face această bisericuță. Se spune că, înainte de a trece la Domnul, l-a rugat pe părintele Cleopa Ilie: „Cleopa, te rog frumos, să nu cumva să mori fără să faci o bisericuță la Colțul Chiliilor!” Pentru a îndeplini dorința duhovnicului său, în anul 1975, părintele Cleopa Ilie a venit în Zărnești, însă, din pricina inundațiilor, nu a ajuns la peșteră. A lăsat, în schimb, lui Ioan Băncilă, un credincios de seamă din Zărnești, planul unei bisericuțe asemănătoare celei din cimitirul de la Mănăstirea Sihăstria.

După cum am văzut, dorința părintelui Ioanichie Moroi avea să se împlinească în cele din urmă prin truda unui alt monah, venit de la Mănăstirea Crișan din Munții Apuseni, părintele Ioanichie Cutuțiu. Se spune în istoricul mănăstirii că părintele Cleopa Ilie l-a întâlnit și i-a vorbit despre peștera în care se află o bisericuța străveche, unde se nevoise cândva, în schimnicie și rugăciune, marele duhovnic Ioanichie Moroi. Părintele Cleopa l-a binecuvântat pe tânărul monah Ioanichie Cutuțiu și i-a spus: „Du-te, copile, du-te acolo unde eu n-am ajuns. Locul e sfânt și se numește Colțul Chiliilor”.

Într-adevăr, locul este sfânt și cheamă la sfințenie pe toți cei care urcă până aici pentru a se ruga în această peșteră minunată. Stâncile sunt martore la viața sfântă avută de monahii care au viețuit aici. Zărneștenii au păstrat până astăzi vie amintirea acestor cuvioşi de la Colțul Chiliilor. Pelerinii întâlniți la peșteră ne-au confirmat acest lucru. Zărneșteni fiind, urcă adesea aici pentru a se ruga într-un loc sfânt și îi îndeamnă pe toți care trec prin zonă să facă același lucru.