Peștera din Sevastia a Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul

Cu ceva timp în urmă, minunându-mă de mantia de flori care îmbracă Samaria de la un capăt la altul, vă mărturiseam că aceste locuri au valențe în alb și negru. Chiar dacă drumul pe care l-am parcurs era plin de culoare, intrând în Sevastia, parcă totul îmbrăcase straie cernite. Lângă sătucul acela sărăcăcios, ruinele palatului lui Irod încă mai păstrează taine ale acelui timp, iar coloanele încă semețe sunt mărturia unei impunătoare și solide așezări, în care multe aveau să se întâmple.

După ce am străbătut cărăruia cu piatră și praf, care usucă parcă fiecare respirație, am lăcrimat coborând treptele înguste, care mi-au purtat pașii într-un loc înfiorător: ajunsesem la închisoarea Sfântului Ioan Botezătorul, în locul în care sfântului i-a fost tăiat capul. Toate peisajele încântătoare ale Samariei rămân undeva departe, ca într-un vis, iar acest loc sângeros te marchează fără să vrei.

„Trei păcate mari au dus la moartea Sfântului Ioan Botezătorul”

Sfântul Ioan Botezătorul era fiul lui Zaharia și al Elisabetei și văr al Mântuitorului Hristos. A venit pe lume în vremea regelui Irod cel Mare, într-o regiune muntoasă a Iudeei. Primind încă de la naștere o misiune cu totul aparte în cadrul iconomiei dumnezeiești, fiind numit de Mântuitorul Hristos „făclia care este aprinsă și luminează” și „proroc și înger al lui Dumnezeu”, Îna­in­temergătorul Domnului era considerat întocmai cu drepții din Legea Veche, Ilie și Moise. Sfântul a fost un adevărat luminător al întregii lumi, alegând viețuirea în pustie înainte de toate. A trăit în pustie și a propovăduit pocăința, pregătind omenirea pentru venirea Mântuitorului. Discursul său era sobru, de o simplitate fără margini, iar oamenii se adunau din tot ținutul pentru a asculta predica prorocului. Sfântul boteza mulțimile cu apă, acestora fiindu-le iertate păcatele. Mântuitorul Însuși l-a binecuvântat pe Sfântul Ioan Botezătorul, ca în clipa botezării cu apă a creștinilor să Se pogoare Duhul Sfânt peste întreaga fire omenească, descoperindu-se în același timp bogăția firii dumnezeiești. Sfântul Ioan Botezătorul a fost întemnițat în Sevastia, din cauza mustrării lui Irod Antipa de către acesta. Motivul era unul foarte întemeiat, deoarece acesta avea o relație cu Irodiada, soția fratelui său Filip, înfăptuind păcat de moarte.

După un pelerinaj în aceste locuri din Sevastia, părintele Ioanichie Bălan ne-a lăsat un emoționant cuvânt de învățătură: „Să nu plângem pe Irod, să nu blestemăm pe Irodiada cea desfrânată, să nu condamnăm pe fiica păcătoasă care dansa deasupra temniței unde zăcea legat Sfântul Ioan Botezătorul. Ci mai degrabă să-i plângem pe unii din fiii Bisericii noastre care cad în păcatele lui Irod, călcând în picioare credința părinților, frica de Dumnezeu, cumințenia înaintașilor, vitejia strămoșilor, fecioria cea binecuvântată, căsnicia creștinească și cinstea mamelor născătoare de copii. Trei păcate mari au dus la moartea Sfântului Ioan Botezătorul: desfrânarea, beția și jocul. Trei păcate uriașe macină viața cinstită, tinerețea, sănătatea și așezarea spirituală a creștinului și familiei de astăzi. Și acestea trei sunt: desfrânarea, beția și abuzul de plăceri. Iar urmările lor le vedem cu toții”.

Acatistul din Peșteră

În timp ce urcam o colină de piatră, cu un drum îngust și în serpentină, pentru o clipă am trăit sentimentul că urcam pe Tabor, păstrând proporțiile, firește, dar atât de mare era asemănarea încât nu m-am dezmeticit decât în momentul în care am intrat pe porțiunea de drum străjuită de coloane. Multe coloane din piatră, dăinuind încă din vremea lui Irod Antipa, au rămas mărturie acelor vremuri, mărturie care se întregește odată cu ruinele palatului acestuia. Ajungând pe locul ruinelor, pe când mă așteptam să văd un adevărat muzeu, am găsit un loc ce părea uitat de lume, pe care copiii acelui sat sărăcăcios îl transformaseră într-un fel de loc de joacă, iar în imediata apropiere, zeci de peturi și alte resturi menajere se împrăștiau pe suprafețe imense. Dincolo de aceste imagini dezolante, un nou drumeag se contura printre pietrele mari. Spre deosebire de cele de până acum, acesta era mărginit de cactuși și se continua cu o livadă de măslini, care tronau pe un covor de flori galbene și roșii, asemenea celor din întreaga Samarie. Dar drumul printre aceste contraste merită făcut, pentru că la capătul lui se află un loc de o sfințenie aparte. Chiar dacă în întreaga zonă nu este nici un lăcaș creștin de închinare, aici, pe platforma de piatră a Sevastiei, se află o loc cu o încărcătură deosebită: închisoarea în care s-a nevoit Sfântul Ioan Botezătorul, și tot aici i s-a tăiat capul.

Am povestit celor apropiați despre acest loc în care, din nefericire, turiștii ajung extrem de rar. Și pentru mine a fost ceva nesperat, pentru că în zona aceea este un act de curaj să poposești fie și pentru câteva minute. Părintelui David îi datorez acest popas pe care o dată în viață îl poți experimenta. Și da, Dumnezeu a îngăduit să facem întreg Acatistul Sfântului Ioan Botezătorul și să ne plângem păcatele într-un loc cu totul încărcat de emoție.

Peștera în care a fost tăiat cinstitul cap al sfântului

Totul se contura într-un peisaj admirabil, dincolo de care cu greu am putut înțelege dimensiunea momentului Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul. Locul în care am ajuns era marcat de aceleași coloane și blocuri de piatră, printre care o deschidere destul de mică semnala prezența unui lăcaș subteran. Am coborât printr-un gang întunecat, pășind cu grijă pe treptele înguste, care duc până în locul închisorii Sfântului Ioan Botezătorul. În tavanul peșterii care servea drept închisoare se afla un orificiu prin care paznicii îi supravegheau pe deţinuţi. Deasupra, creştinii au construit un paraclis, care acum se află în paragină, pentru că musulmanii din zonă nu au nici un motiv să-l protejeze și să-l îngrijească. Noi însă am aprins lumânări și am atins cu sfială locul acela în care a fost tăiat cu atâta cruzime, cinstitul cap al Sfântului Ioan Botezătorul. În liniștea aceea care trona în peșteră, se auzea cum pâlpâia fiecare lumânare aprinsă și nimeni nu cuteza să scoată vreun cuvânt. Pereții grotei erau scorojiți și afumați, nimic nu te ducea cu gândul la sfințenia locului. Înainte de a coborî la micul altar al peșterii, am cules un buchet de flori de câmp, dar neavând apă și nici vreun vas în care să le pun, pur și simplu am așternut un covor de flori, pe care am așezat icoana care reprezenta Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. A fost o experiență inedită, care m-a marcat odată cu durerea că un astfel de loc sfânt să fie pur și simplu lăsat în paragină. Îngenuncheată pe piatra aceea colțuroasă și rece, priveam cu admirație la românii noștri, care, rând pe rând, au aprins lumânări și au înălțat o rugăciune sfântului. Călătoria acesta în Sevastia mi-a întărit convingerea că suntem un popor de oameni buni și poate că ar fi bine să gândim mai des la acest lucru.