Pietrarii de platină de la Albeştii de Muscel

N-am ştiut până deunezi cum viază piatra. Cum se neagă pe sine ţipând, spărgându-se în cioburi pentru a descoperi lumii chipul întrupat în carnea ei, ca o naştere, ca o eliberare din strânsoarea teluricului. Am aflat această tainică lucrare la Albeştii de Muscel de la puţinii meşteri pietrari de aici care, cu mâinile şi uneltele lor rudimentare, au "descojit" creta, din tată-n fiu, dăruindu-ne nouă chipuri. Nesfârşite chipuri din piatră, cu care au umplut lumea trecătoare, spre uimire, mirare, bucurie şi rugăciune. Iar meşterii, cu timpul, s-au prefăcut şi ei, încet, încet, în piatră, poleindu-se cu o pulbere fină ca de platină.

Deşi urcă, drumul dinspre Câmpulung spre Albeştii de Muscel se preschimbă, paradoxal, în planul perceperii, într-o coborâre în taina pietrei. În tăcutul care grăieşte prin chip despre frumos, trăinicie, cruce şi om. Mai ales despre cruce şi om. Căci în cruce se mântuie omul şi în om se întrupează crucea dătătoare de viaţă şi veşnicia.

La Albeşti, pricepi acest adânc privind piatra, mâinile şi chipurile meşterilor, doar după ce sufli pulberea ca de platină care le acoperă. Abia atunci simţi cum pulsează lumina însufleţind chipul. Abia atunci vezi cum viază piatra, cum respiră, cum "vorbeşte" ea tăcând.

Mult trebuie să se fi bucurat şi mirat romanii când au descoperit "pântecul" alb de la Albeşti, scobit din timpuri imemoriale de localnici, căci astfel puteau să-şi ridice castrele, precum cel de la Jidava, drumurile şi edificiile publice. Şi cât de fericiţi trebuie să fi fost voievozii şi oamenii locului să-şi înalţe bisericile şi crucile neamului din calcarul de aici, lăsând drept mărturie a trecerii lor, ce altceva decât… cruci! Cruci în răspântii, cruci în altare, cruci în pridvoare, cruci în ţintirime.

Din toată piatra cioplită îmi rămâne doar crucea

Despre toate acestea, astăzi, la Albeşti, vorbeşte, din păcate, din ce în ce mai puţin piatra. Calcarul numulitic adunat în valuri uriaşe din cochiliile fosilizate ale unor protozoare de mărimea unor bănuţi, depuse în sedimente pe fundul apei începuturilor, "peste care se purta duhul lui Dumnezeu". Căci acum piatra de Albeşti plânge în cariera arestată de stăpânii ei vremelnici, văduvindu-i pe meşteri de lucrul mâinilor lor. De "naşterea" de chipuri întrupate în carnea albă, orbitoare, a pietrei de pe fundul mării primordiale.

Aici, meşteşugul prelucrării pietrei poartă în sine ceva din taina aducerii pe lume a pruncilor. Cândva, în acest sat, "moşeau" asemenea "naşteri" peste 40 de cioplitori, care îşi predau taina din tată-n fiu. Învăţaseră meşteşugul de la italienii aduşi de Carol I în tânăra Românie.

"Eu am 60 de ani. Străbunicul, bunicul şi tatăl meu au fost toţi pietrari. La fel şi eu. Bunicii au prins meseria de "la taleni", adică de la italienii care se stabiliseră în sat.

Am lucrat la "Marmura Simeria", apoi la cariera de aici vreo 25 de ani. Am cioplit pentru castelul din Sinaia, pe timpul lui Ceauşescu, pentru Mănăstirea Curtea de Argeş, pentru Cozia veche şi cine mai ştie pentru cine. La Casa Poporului am lucrat de la început. Erau pe vremea aceea în sat 30-40 de cioplitori. Acum am mai rămas doi-trei pensionari, un copil, fiul meu Ion Bugheanu şi Ionel Moise, care şi-a făcut un mic atelier.

Din toată piatra cioplită de mine îmi rămâne doar crucea. Marea noastră încercare, pe care o sculptăm cu dragoste. Altfel nu iese nimic", ne mărturiseşte Ion Bugheanu, unul dintre veteranii pietrei, pe care l-am întâlnit la fiica sa, Mihaela Şchioapa, unde ridică o casă.

Pe o altă uliţă, am discutat cu Costin Bodea, meşter pietrar din generaţia mai tânără, care munceşte în atelierul lui Ionel Moise, într-o curte frumoasă, înveşmântată în albul unei pulberi care conturează genele, barba, înnobilând chipul bărbatului cu o aureolă de lumină.

"Sunt meşter pietrar şi muncesc în această meserie de la 16 ani. Adică de acum 22. La piatră, totul este frumos. În familie am avut bunicii care au cioplit. Ne mai ţinem de meserie doar eu şi frate-meu. Lucrăm aici, la Ionel Moise, monumente funerare, recondiţionăm, facem scări, garduri, executăm temelii de case, tot ce se comandă. Acum avem în lucru un monument funerar pentru familia Brătienilor, cerut de Primăria Răteşti-Argeş", ne spune acesta.

E o plăcere să faci piatra să vorbească, să râdă

Am pornit spre capătul satului, închinându-ne la o cruce veche din piatră, ridicată se pare pe locul unei foste biserici, pentru a ajunge la casa lui Gheorghe Manta, pe care o descoperim repede, după troiţa ridicată de meşter în răspântia drumului. Pe nea Manta l-am găsit acasă, ars de soare, cu mâinile bătucite şi tari ca nişte baroase de fier, albit şi el de praful de cretă. Omul este revoltat de ce se întâmplă în ţară. "Toată lumea este cu hoţia şi cu luatul banilor uşor! Nu se câştigă, tată, bani fără sudoare", se răcoreşte omul.

"Am lucrat 30 de ani în cariera de aici. Pentru mine, piatra este viaţa mea. E o plăcere să o faci să vorbească. Să râdă. Să înflorească. Şi eu moştenesc meşteşugul de la tata. Cea mai frumoasă lucrare pe care am executat-o mi se pare a fi cea de la Foişorul Sinaia. Am piatră lucrată de mine în fundaţiile acestor două case, îmbrăcate cu coloane, cu tot ceea ce am putut face şi eu în timpul liber. Am ridicat şi troiţa asta de lângă casă. Este acolo o cruce mai mică, făcută de un om de aici, Isbăşoiu, când a plecat pe front, în 1943, ca să-i rămână şi lui numele. A trăit până la peste 80 de ani. Aşa m-am gândit să fac şi eu, să rămână ceva aici şi de la mine. Să dăinuie, dacă tot sunt de meserie pietrar.

Din nefericire, tradiţia noastră nu mai interesează pe nimeni. Am trei feciori, dar nici unul nu a prins meseria. Piatra s-a lucrat rudimentar, cu ciocanul şi cu dalta. La fel s-a ridicat şi ţara, şi acum au distrus-o bandiţii! Mai am oleacă şi plec şi eu, şi nu văd nimic să se facă bine acum. Dar asta este lumea", ne spune cu amărăciune bătrânul. Plecăm din Albeşti, albiţi şi noi de pulberea fină, dar întristaţi de situaţie. Păstrăm însă în pleoape chipurile şi crucile ce s-au desprins din pântecul de piatră al Albeştilor, marcând trecerea oamenilor, a veacurilor, spre uimirea, mirarea, bucuria şi rugăciunea lumii trecătoare.