Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Plătăreşti, un loc trecut prin martiriile multor vremuri

Plătăreşti, un loc trecut prin martiriile multor vremuri

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 19 Mar, 2012

Nici un alt aşezământ monahal din sudul Bucureştiului nu a agonisit de-a lungul veacurilor atât suspin martiric precum Mănăstirea Plătăreşti din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor. Această ctitorie a luminatului domn Matei Basarab a fost mai întâi altar creştin, apoi închisoare de femei, depozit, cartiruire, spital de alienaţi mintal, spaţiu de recluziune, loc sfânt trecut prin foc şi sabie de păgâni, pângărit de comunişti, părăginit, dărâmat, refăcut, uitat, pentru ca din nou, din anul 2000, să redevină mănăstire, sub sabia ocrotitoare a Sfântului Mercurie, întruchipând dramatic soarta neamului valah şi a Bisericii lui în istorie.

Am pornit într-o dimineaţă de primăvară înrobită de ceţuri şi zăpezi îmbătrânite, uitate pe margini de drumuri, ceva mai la vale de Cernica, la Plătăreşti, pentru a vedea unul din altarele în faţa căruia cădeau în rugăciune, la vreme de mari încercări, domnitorii Valahiei. Cu fiecare pas pe care îl făceam, rememoram calvarul istoric al acestui drum al umilinţei, pe care porneau spre Turtucaia voievozii maziliţi de Înalta Poartă, ce-şi visau îngroziţi descăpăţânarea la zidul suspinelor din Stanbul. Şi tot pe această cale a calvarului, alergau spre tronul ţării, în caleşti prăfuite sau în şeile armăsarilor hodiniţi, noii voievozi, cu speranţele lor efemere. Şi nu puteau trece mai departe fără a se închina la Plătăreşti, acest prag al smereniei. Căci şi cei ce plecau spre Înalta Poartă, şi cei ce veneau cu firman de acolo plecau aici genunchii în acatist de iertare sau rugăciune de izbândă în faţa Mântuitorului, a Maicii Sale şi a mijlocitorului Mare Mucenic Mercurie, ocrotitorul sfântului aşezământ.

Cu bună vrerea lui Dumnezeu

Plătăreşti este una dintre cele mai frumoase ctitorii ale domnitorului Matei Basarab din zona Bucureştiului, unde timp îndelungat s-a păstrat porunca domnului de a nu "risipi" şi "pustii" "mănăstirile din zilele vechi", "ca cei ce au călcat obiceiurile mănăstirilor şi pravilele ctitorilor, cu mită au început a cârciumi şi a vinde mănăstirile ţării", care au fost blestemaţi.

Despre întemeierea acestei ctitorii există două ipoteze. Una spune că Matei Basarab ar fi ridicat-o spre pomenirea celor căzuţi în lupta de la Nenişor împotriva lui Vasile Lupu. Cealaltă, că aşezământul ar fi fost înălţat în amintirea unei bătălii cu tătarii, veniţi să-l ajute pe Radu Iliaş, pretendent la domnie, în 1632, lacul Tătarului din apropiere şi stejarul lângă care s-ar fi odihnit voievodul, pomeniţi în tradiţia populară, amintind de acest eveniment. Prima ipoteză pare cea mai veridică, ţinând seama şi de data ctitoririi, la scurtă vreme de la victoria de la Nenişor (astăzi Armăşeşti), şi de relatarea lui Paul de Alep, care a vizitat aşezământul în 1657, consemnându-i în scrierea sa hramul: "Ni s-a spus că într-unul din războaiele sale cu Vasile Voievod, purtat în acest loc, el (Matei Basarab) a chemat în sprijinul său rugăciunile martirului (Sfântul Mercurie), care i-a apărut în vis şi l-a însoţit cu bărbăţie şi tărie. În ziua următoare când s-a trezit din somn, a pus pe goană duşmanii săi cu mare ruşine şi înfrângere, şi drept aceea el a ridicat această mănăstire".

Informaţiile din pisania scrisă în limba română cu caractere chirilice este lămuritoare: "Cu bună vrerea lui Dumnezeu ridicatu-au această sântă şi dumnezeiască mănăstire din temelie iluminatul Domn Io Matei Basarab Voievod şi Doamna Elina, întru lauda Sfântului Slăvit şi Mare Mucenic Mercurie, ca să fie pomenit întru veci de veacu la răpaosul sufletelor, întru odihna drepţilor nesfârşită. Ispravnic au fost Pan Albu Cluceriu; după moartea lui fost-au tatăl lui Pan Mitrea Pitariul; Igumen Vasile, aprilie 3 vleat 7154 (1646), Pisal Pop Gheorghe".

Voievozi, vlădici, egumeni, preoţi şi mireni, "cinstiţi şi socotiţi svetnici, dregători şi judecători a toată măsura, tocmitorii ţării şi tuturor boierilor mari sau mici" au dăruit acestei mănăstiri robi, clopote şi icoane aurite, turme de animale şi pământuri, heleşteul şi pădurea din apropiere.

Calvarul sfântului aşezământ

Dar sfântul lăcaş a fost în repetate rânduri devastat de turci şi de tătari. "Trei zile şi trei nopţi, în păduri, vii, strâmtori, sate şi locuri întărite, tătarii n-au mai lăsat un fir de iarbă crescând, un cocoş cântător", spun hrisoavele.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, între zidurile mănăstirii au fost încartiruite trupele austriece, apoi cele ruseşti angajate în luptele pentru ocuparea cetăţilor turceşti din sudul Dunării. La începutul secolului următor, funcţiona ca mănăstire, biserica fiind cu turlele căzute de la cutremurul din 1802, iar chiliile în mare parte stricate. În 1836, Departamentul Credinţei o transformă în închisoare de femei, până în 1844, când i-a fost trecută averea Mitropoliei Ţării Româneşti, iar după secularizare a fost transferată statului, funcţionând ca biserică de parohie.

În 1866, mănăstirea redevine penitenciar de femei. În atelierele de pânzărie, ţesut şi cusut ale închisorii au fost lucrate scoarţele, velinţele şi toate celelalte ţesături pentru Pavilionul Principatelor Române la Expoziţia Universală de la Paris din 1867.

În 1896, fosta Mănăstire Plătăreşti a fost declarată monument istoric şi trecută sub tutela Comisiei Monumentelor Istorice, pentru ca în 1915, regele Ferdinand să recunoască bisericii ei statutul de monument istoric.

În timpul Primului Război Mondial, biserica a fost transformată în depozit de alimente, iar trupele de ocupaţie bulgare şi germane i-au distrus în cea mai mare parte bunurile, arzându-i şi arhiva.

În 1930, patriarhul Miron Cristea a redeschis mănăstirea, înfiinţând aici atelierele de lumânări ale Patriarhiei. Între anii 1960 şi 1989, comuniştii au transformat-o în spital de alienaţi mintal şi loc de recluziune pentru potrivnicii regimului, lăcaşul fiind delimitat de restul ansamblului printr-un gard din plăci de beton, rămânând biserică de parohie.

Distrugerile, dar şi rarele reparaţii şi restaurări efectuate în decursul timpului fie nu au desăvârşit planurile, fie au modificat sau ştirbit din măreţia de odinioară a mănăstirii.

În anul 2000, Mănăstirea Plătăreşti a fost reînfiinţată ca aşezământ de maici, apoi, în 2004, de călugări, pentru ca în prezent să redevină mănăstire de măicuţe.

Fresca şi icoanele originale

Am pătruns în incinta sfântului aşezământ cu un sentiment îndoit, căci de-afară părea închisoare sau ospiciu. Abia în biserică ne-am liniştit inimile, căci aici, după atâtea secole de calvar, mucenicia locului transmite celui ce-i păşeşte pragul căldura de purpură a sângelui martirului ocrotitor: Sfântul Mucenic Mercurie, cel ce de pe tronul din pronaos vesteşte izbânda luminii asupra întunericului, Învierea Mântuitorului şi omorârea morţii. Şi-n faţa acestei minuni, nu poţi să nu te luminezi. Să nu te roteşti cu ochi ţintiţi spre boltă, jur-împrejur, în pronaos, unde sfinţi şi ctitori, deopotrivă, luminează, ocrotesc, se roagă şi pătimesc, într-o cavalcadă a durerii, smereniei şi slujirii, încă de la 1649, când mâini iscusite de meşter anonim i-a "dăltuit" în culoare şi suflet în carnea moale, de var, a pereţilor. Aici, în această unică şi singură frescă originală din biserică, se păstrează spre a noastră cunoaştere chipurile ctitorilor: jupân Barbu, fratele lui Matei Basarab, jupâniţa Calia, sora voievodului, jupân Vâslan, vărul domniei sale, Stanca, nepoata de vară a domnului, jupân Stancu, un fiu al lui vodă Matei, plecat la cer de timpuriu, apoi, de-a dreapta uşii de la intrare, jupân Albu Cluceru şi tatăl său Mitrea Pitarul, precum şi egumenul Vasile. Lipsesc tocmai chipurile voievodului şi al Elinei, doamna sa, şterse din peretele naosului, din necunoscute pricini, de către un zugrav în secolul al XVIII-lea.

Pătrundem împreună cu maica Varvara Arnăutu, stareţa mănăstirii, în mijlocul bisericii, unde dinspre catapeteasmă ne privesc chipurile Sfântului Mercurie, Mântuitorului Pantocrator, al Maicii Sale şi cel al Marelui Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, din tot atâtea icoane dăruite lăcaşului de luminatul domnitor. Chipuri iscusit meşterite în vopseluri şi aur de un pictor străin, sau de mai mulţi, "familiarizaţi cu tehnica şi procedeele artistice de sorginte occidentală, pe care le aplică iconografiei tradiţionale, pictori aparţinând cel mai probabil mediilor artistice ruseşti", după cum apreciază doamna Marina Sabados, cercetător la Institutul de Istoria Artei "G. Oprescu" al Academiei Române, care a dedicat un important studiu acestor icoane. Dintr-o scrisoare a lui Matei Basarab adresată ţarului Rusiei la 20 februarie 1644, reiese că arhimandritul Grigore de la Mănăstirea athonită Pantelimon ar fi fost mesagerul prin care voievodul nostru cerea ţarului "să poruncească pictorilor săi aleşi să ajute pe cuviosul arhimandrit să îndeplinească cele cerute de noi", adică "sfânta artă a zugravilor de icoane".

Paradoxul de pe tărâmul recluziunii

Ajunsă aici în 2009, cu ascultare, maica stareţă Varvara, dimpreună cu cele patru maici şi cu părintele duhovnic Iustinian, se nevoieşte slujind în această "nuntă" a pustiei, cu smerenia şi dăruirea celor hărăziţi Mirelui Hristos. "Gândim că acest număr de ani în care mănăstirea a fost martirizată, uitată şi distrusă s-a făcut cu ştirea lui Dumnezeu. Rolul nostru aici este tocmai să ne rugăm foarte mult, pentru ca grozăviile petrecute între aceste ziduri să fie dezlegate. Într-o zi, am aflat de la un bărbat de vreo 45 de ani, care stătea pe o bancă în faţa bisericii să se reculeagă, ce lucruri îngrozitoare s-au întâmplat aici, unde fusese internat şi fratele său. Dar, paradoxal, în acest loc al recluziunii, se petrece ceva nemaipomenit: Dumnezeu ne dă nouă răbdare şi multă smerenie, dar şi forţă să rezistăm, pentru că ne gândim la cei care au fost înainte aici şi care au suferit, au pătimit, unii dintre ei rezistând încercărilor, ispitelor. Pentru noi, locul acesta este o fericire", ne mărturiseşte maica stareţă.

Înainte de plecare, în timp ce pătrundem în beciul domnesc de sub clădirile din partea nordică a curţii, loc de detenţie în care se aud parcă şi acum ţipetele încarceraţilor, maica stareţă ne vorbeşte despre proiectul costisitor de refacere a întregului ansamblu, care cere eforturi şi sprijin major din partea Ministerului Culturii şi al autorităţilor. Urcăm apoi în camerele fostului spital de alienaţi mintal, unde imaginea unui scaun aşezat în faţa unei ferestre zăbrelite concentrează în simbolistica lui terifianta dramă a celor care au fost internaţi aici.

Părăsim, după o lungă tăcere, mănăstirea martirică, înveşmântaţi în adânci gânduri. De peste Dâmboviţa, ţipătul unui pescăruş trezit din gerul iernii spintecă cerul, ca o lance înfiptă în coasta lumii. Pe jos, apa care se scurge din troiene se face roşie, ca sângele curs din trupul ciopârţit al marelui mucenic scit Mercurie…