„Poate viaţa noastră ar fi fost altfel dacă eram înalţi“

Fiecare în parte măsoară aproape un metru şi jumătate. Sunt la fel ca toţi oamenii, duc o viaţă obişnuită, doar că impresionează prin statura lor. Familia Paliu este cea mai cunoscută familie de oameni mici, ai cărei membri s-au afirmat, pe rând, în lumea teatrală, cinematografică, chiar publicitară. N-au dezarmat din cauza ironiilor venite din partea răuvoitorilor, care întorc capul după ei pe stradă şi îi numesc "pitici". Sunt cei mai curajoşi oameni pe care i-am întâlnit până acum. Împreună sunt o forţă. O forţă pe cât de mică, pe atât de puternică şi impresionantă.

"Paliu? Eu sunt. Ion, da", răspunde binevoitor meşterul Ion Paliu, pantofarul de pe Calea Dorobanţilor nr. 37. De-abia se zăreşte din spatele mesei de lucru, dar aşa micuţ cum este domină întreaga încăpere (un atelier strâmt, burduşit cu încălţăminte fel de fel şi ustensile de cizmărie), deşi nu este singur. Îi este alături ucenicul Marian, cu care lucrează de dimineaţă până seara.

Ion Paliu mă ţinteşte fix, ca şi cum ar şti să citească oamenii la o primă vedere. Coboară imediat ochii scânteietori deasupra mâinilor nerăbdătoare să se apuce de lucru şi zâmbeşte de parcă ar fi ştiut că vin, deşi nu-mi anunţasem vizita. "Ne-aţi găsit repede. Nu e nici foarte greu, că suntem la bulevard", vorbeşte ca pentru sine bărbatul.

Precis, asemenea unui chirurg, meseriaşul secţionează cu lama unui bisturiu bine ascuţit o bucată de piele subţire. O pliază sub formă de fundiţă şi o ataşează baretei unui pantof auriu, ca de prinţesă. Demonstraţie rapidă şi foarte dibace. Cei 42 de ani de experienţă în domeniu îşi spun cuvântul.

Edi Talent

Cât timp meşterul Paliu întâmpină un client, mă strecor pe o uşă care duce din atelier într-o cameră din care se aud acorduri de muzică… orientală. O orgă mare şi un calculator, alături de un microfon cu stativ şi o cămăruţă antifonată complet, sunt elementele de bază care alcătuiesc studioul de înregistrări al lui Eduard-Florin. Fiul lui Ion Paliu, singurul, care are 19 ani şi este cântăreţ. Cel mai mic cântăreţ din branşă, care măsoară puţin peste un metru, cu numele de scenă "Edi Talent". Un ghemotoc de blană maro are chef de joacă şi se încurcă în firele microfonului spre amuzamentul lui Edi. "Cookie" ("Prăjiturică") este un pui de căţel, mic, neastâmpărat şi cu nişte dinţi ca acele de cusut.

De la micul cântăreţ aflu că a jucat în "Nunta mută", în regia lui Horaţiu Mălăele, în videoclipuri şi a filmat în diverse reclame. Acum este personaj într-un film regizat de Sergiu Nicolaescu, "Ultimul corupt". Băiatul nu vorbeşte prea mult şi nici nu se laudă cu realizările lui de până acum. Are muzica în sânge - ştie să cânte la orgă, tobe, fluier, nai, vioară -, microb pe care l-a cultivat la Liceul "Dinu Lipatti". Deocamdată, câştigă cântând la petreceri, alături de prietena lui Dana, realizează videoclipuri şi îşi doreşte o carieră muzicală, pentru care munceşte zilnic în studioul improvizat de el.

Coco, un om de lume

Spre deosebire de fiu, tatăl este foarte comunicativ: "Aşa am fost dintotdeauna, mi-a plăcut lumea. Nu am fost un retras. Unde era distracţia, acolo eram şi eu".

Ion Paliu provine dintr-un sat din Oltenia, dar locuieşte în Bucureşti de când avea 6 ani. A avut o copilărie ca a oricărui alt copil, a făcut mult sport şi era impulsiv - se lua la trântă cu oricine îl necăjea. A mers la înot, la tenis de masă, a jucat mult fotbal, a făcut step şi îi plăcea mult să danseze. Nu s-a dat în lături de la nimic, nici în copilărie şi nici mai târziu, în tinereţe.

"Tăticuâ a fost mic ca mine, mămica a fost minionă. Mai am un frate care este normal şi o soră mică", povesteşte Paliu, bătrânul (Coco, cum îi spun prietenii), care a început să înveţe cizmărie de la 13 ani. Aşa a început, ca ucenic al fratelui său. Recunoaşte cu sinceritate că nu i-a plăcut meseria şi că ar fi vrut să facă muzică. Aşa se face că şi-a cumpărat tobe cu care şi-a pus în gând să cânte la nunţi. La un moment dat, un amic i-a spus: "Băi, Coco, cum să te faci muzicant? Trebuie să plăteşti pe unul să îţi care tobele la nuntă…" şi la "sugestia" amicului a vândut tobele şi odată cu ele a dispărut şi visul de a deveni cântăreţ.

Apoi, s-a hotărât să se facă dactilograf. A urmat un curs, dar n-a găsit de lucru. Aşa că s-a întors la cizmărie, a lucrat în centrele de comandă de pe vremea comunismului, iar prin anii â80 a intrat într-o secţie specială pentru persoane cu dizabilităţi. A urmat Şcoala de creaţii de modele, iar de aici s-a dus la Casa de modă "Venus", locul de unde se încălţa protipendada Bucureştiului. În â90, s-a privatizat şi a lucrat pentru nume mari, precum Romica Puceanu - care i-a şi cântat la nuntă -, pentru actori renumiţi, circari, dar şi pentru secţiile de ortopedie ale unor spitale. "Am lucrat şi pe gratis, dacă mi-a fost drag de cineva sau dacă mi-a fost milă de vreun om necăjit. Am avut cliente care mă pomeneau la biserică, atât erau de mulţumite de felul în care le onoram comenzile. La un moment dat, într-o oră, făceam 10 perechi. Acesta era ritmul meu. Orice meserie trebuie să aibă tempoul ei", mai spune nenea Coco.

"Copacul meu de prieteni are multe ramuri"

În 1991, s-a căsătorit cu Anca, soţia lui, despre care spune că este o gospodină excelentă şi o bună dansatoare. Anca Paliu are 48 de ani şi este croitoreasă. Este mai mică cu şapte ani decât Ion şi are câţiva centimetri în minus faţă de cei 1,30 m ai soţului său. Chiar şi aşa, "nu mă dau pe nu ştiu câte din alea înalte", se făleşte femeia. În căsuţa lor ca din poveşti din Popeşti Leordeni, Anca lui Ion se ocupă de toate treburile casnice: găteşte, spală, coase, îngrijeşte grădina şi cele câteva păsări, coace cele mai bune dulciuri şi face o pâine de casă ca în cărţile de bucate. Foloseşte un aragaz obişnuit, căruia i-a îndepărtat picioarele, la fel a procedat şi cu chiuveta, cât despre restul mobilierului din bucătărie şi din întreaga casă, totul este ajustat pe măsura membrilor familiei Paliu.

Spre deosebire de Coco, Anca nu a avut o copilărie fericită, şi asta din cauza răutăţilor copiilor. Este singura din familie căreia i-a fost dat să aibă înălţimea unui copil de 7 ani, însă, cu timpul, a fost nevoită să-şi accepte condiţia. Nu i-a fost uşor şi a luptat mereu, de cele mai multe ori la propriu, cu obstacolele care i s-au ivit în cale: cu nămeţii iernilor grele, cu ghiozdanul de şcoală prea plin cu cărţi, cu scările de la maxi-taxi sau tren. "Ce m-a atras la Ion? Soţul meu m-a cucerit cu omenia lui. Este un om de treabă. Viaţa cu el a fost mult mai uşoară. Am început să lucrăm împreună, la cizmărie. După doi ani, a venit Edi. Singuri ne-am ocupat de creşterea copilului. Eu i-am cusut pantalonaşi, hăinuţe", se destăinuie femeia. Împreună cu Coco au cununat şi au botezat, au mers la petreceri. Au câştigat concursuri de dans. "Toţi finii noştri, şapte de toţi, sunt oameni normali. Aşa mi-a plăcut mie, să cunosc şi alt fel de lume, nu numai oameni mici ca mine. Copacul meu de prieteni are multe ramuri", vine Ion cu completarea.

"Întotdeauna mi-am spus că trebuie să fiu un învingător"

Energic, Ion Paliu lucrează zi de zi în atelierul său din Dorobanţi, însă, când primeşte vreo ofertă în vreun film sau spot publicitar, îşi lasă afacerea pe mâna lui Marian, ajutorul său de nădejde.

Până de curând, a muncit pe brânci pentru încălţările actorilor care joacă în piesa de teatru "Din însemnările unui necunoscut". Aşa se face că i-a încălţat pe Ion Besoiu, Tamara Buciuceanu, Mihai Constantin, Ioana Macarie, Ilinca Manolache, Gigi Ifrim, Manuela Ciucur. De-a lungul vieţii, a lucrat pentru marii actori ai scenei bucureştene, dar şi pentru circ, acesta din urmă, un univers care nu l-a atras, pentru că, mărturiseşte bărbatul: "Nu mi-a plăcut niciodată să o fac pe bufonul. Întotdeauna mi-am spus că trebuie să am încredere în mine şi să fiu un învingător".

Cel mai recent film în care a jucat Coco a fost "Ursul", regizat de Dan Chişu. De asemenea, îşi aduce aminte cu plăcere de piesa de teatru "Albă-ca-Zăpada", montată în Anglia, în care a jucat alături de soţia sa, în urmă cu cinci ani.

"Viaţa merge înainte, indiferent de bucuriile sau tristeţile noastre"

Regretul Anei: "Dacă eram mai înaltă, mi-ar fi plăcut să mă fac doctoriţă".

Regretul lui Ion: "Dacă eram mai înalt, făceam mai mult. În primul rând, cu fotbalul. Am plâns când m-am lăsat".

Regretul amândurora, fără să facă din această lipsă o tragedie a existenţei lor: "Poate viaţa noastră ar fi fost altfel dacă eram înalţi". Anca se consolează repede şi nu uită să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru sănătate, pentru existenţa lui Edi şi a soţului său. "Restul se face, important este să fim împreună. Viaţa merge înainte, indiferent de bucuriile sau tristeţile noastre", vorbeşte, cu înţelepciune, femeia.

Un optimist incurabil, cu adevărat curajos, Ion Paliu şi-a ghidat viaţa după două sfaturi preţioase primite de la tatăl său: "Tăticul, cât a fost el de micuţ, a fost deştept. De la el mi-au rămas două lecţii mari. Îmi spunea: "Tată, un metru de pământ dacă ai, dar să fie al tău. Să faci ce vrei cu el". Apoi, m-a sfătuit: "Mănâncă ceva, cât ar fi de puţin, dar să fie bun"".

Gulliver pentru o zi

Un sentiment de familiaritate te încearcă, chiar de la prima vizită, în căsuţa îngrijită a soţilor Paliu, unde te aştepţi dintr-o clipă în alta să apară Albă-ca-Zăpada. Poţi avea certitudinea că ai mai întâlnit un astfel de loc, dar nu ştii dacă s-a întâmplat în vreun vis sau pur şi simplu ţi l-ai imaginat în timp ce ascultai poveştile bunicilor despre oamenii mici, mici, cât o ghindă, şi ştrumfii somnoroşi. Oricum, locul este atât de primitor şi impregnat de personalitatea locatarilor, încât nu m-am abţinut să nu casc gura ca la muzeu. Asemenea unui elefant într-un magazin cu cristaluri, mă mişc cu grijă, de frică să nu dezechilibrez ceva. Admir colecţia cu pantofi, adunaţi de prin toate locurile pe unde au călătorit micuţii mei interlocutori, fotografii înrămate cu Ion, Anca şi Eduard, suvenir, un set de albume cu fotografii.

Pe drept cuvânt, familia Paliu este un exemplu de voinţă, perseverenţă, demnitate şi armonie conjugală. Sunt mici, dar puternici. Împreună. Şi fiecare în parte.